Alegeți o limbă
Acest lucru se întâmplă doar în această Europă, aflată în pragul naufragiului nu din cauza situaţiei economice, ci ca urmare a convulsiilor politice aberante: este vorba de scandalul referitor la Curtea constituţională germană, instituţie care a devenit crucială pentru fiecare cetăţean al Uniunii Europene, în timp ce Curtea constituţională din Portugalia nu are nicio valoare.
Mai este vorba de Jens Weidmann, guvernatorul Băncii centrale germane, care îl acuză pe Mario Draghi, guvernatorul Băncii Centrale Europene, că îşi depăşeşte atribuţiile - salvând moneda euro cu mijloacele de care dispune -, declarând, fără ruşine, război împotriva unei monede pe care o numim unică tocmai pentru că nu aparţine doar Berlinului.
Însă mandatul BCE este clar, chiar dacă Weidmann îi contestă constituţionalitatea: menţinerea stabilităţii preţurilor (Articolul 127 al Tratatului de la Lisbona), dar prin respectarea Articolului 3, care prevede dezvoltare sustenabilă în Europa, diminuarea ratei şomajului şi îmbunătăţirea calităţii mediului, combaterea excluziunii sociale, justiţie şi protecţie socială, coeziune economică, socială şi teritorială, solidaritate între statele membre. Ceva nu funcţionează în acest plan, dat fiind că Articolul 3 nici măcar nu apare pe site-ul BCE, de teamă că ar submina poziţia Berlinului.
Remedii contestate
Peste mai puţin de un an, în mai 2014, vom vota noua componenţă a Parlamentului European. Dar, mai ales pentru italieni, va fi ceva diferit de data aceasta. Pentru că Europa Troicii (structură formată din reprezentanţii BCE, Comisiei Europene şi Fondului Monetar Internaţional) exercită asupra vieţilor noastre presiuni mai mari decât până acum.
Pentru că medicamentele anticriză propuse de Troică sunt contestate de toate popoarele, zdruncinându-l chiar şi pe medicul care le prescrie cu înverşunare: pe 22 septembrie, cetăţenii germani vor merge la vot şi poate că vor premia un partid antieuropean - Alternativă pentru Germania -, o formaţiune apărută în februarie.
Partidele vor trebui să renunţe la minciunile pe care le propagă, cele privind posibilitatea de a o face să se “plieze” pe Angela Merkel. Mai ales în Italia, partidele vor trebui să renunţe la atitudinea de trădare a electoratului şi cetăţenilor. În sfârşit, pentru prima dată, dacă alegătorii vor îndrăzni, vor putea desemna preşedintele Comisiei Europene. Procedura este prevăzută în tratate.
Vorbim de minciuni deoarece cred că niciun guvern nu poate fi în măsură să obţină o atitudine flexibilă din partea Berlinului cu argumentele exclusiv economice vehiculate până acum: mai puţină austeritate, o oarecare creştere economică, unele facilităţi fiscale.
Nevoie de viziune clară
Având convingerea că doar pieţele financiare vor restabili disciplina, Berlinul va deveni flexibil doar dacă aspectele politice vor prevala asupra ideilor economice degenerate în dogme, dacă guvernele, partidele şi cetăţenii vor avea viziuni clare asupra a ceea ce ar trebui să fie o altă Europă: nu cea actuală, cu resurse minime, căzută în echilibre de putere specifice secolului XIX.
Uniunea Europeană se aseamănă în prezent cu o biserică afectată de corupţie care are nevoie de o schismă protestantă, de o Reformă a crezului şi a discursului. Este necesar un plan cu puncte precise (tezele lui Martin Luther aveau 95 de puncte).
Papalitatea economică va fi înlăturată doar când i se va opune un crez politic. Doar în acest mod religia dominantă se va plia, iar Berlinul va trebui să aleagă între o Europă germană şi o Germanie europeană, între hegemonie şi egalitatea statelor membre. A avut mereu de ales în acest mod: Europa, spunea Adenauer în 1958, “nu va fi lăsată în mâinile economiştilor”.
Ortodoxia economică germană datează de mult timp, afirmându-se încă din perioada postbelică sub denumirea de “ordoliberalism”: pieţele financiare ştiu perfect cum să corecteze dezechilibrele, fără intervenţia statului, pentru că au o raţionalitate permanentă. Este ideologia “casei ordonate”: fiecare naţiune va suporta singură erorile făcute (cuvântul “Schuld” înseamnă atât “datorie”, cât şi “vină” în limba germană).
Solidaritatea şi cooperarea internaţională vin ulterior, ca o încununare a sarcinilor îndeplinite cu succes pe plan intern. Ca şi în Marea Britanie, este invocat în mod înşelător şi conceptul de democraţie: transferul unei părţi a suveranităţii lipseşte de sens parlamentele naţionale. Din această cauză, Curtea constituţională germană este rugată să se pronunţe asupra oricărei decizii referitoare la relaţia ţării cu Uniunea Europeană.
Este o situaţie înşelătoare pentru că, în cooperativa Europa, nu toate democraţiile sunt egale: există democraţii mai importante şi altele condamnate. Pe 5 aprilie, Curtea constituţională din Portugalia a respins patru măsuri de austeritate impuse de Troică (diminuarea salariilor bugetarilor şi diminuarea pensiilor), argumentând că intră în contradicţie cu principiul egalităţii.
Comunicatul emis după două zile de Comisia Europeană, pe 7 aprilie, ignoră în totalitate aceste verdict, “salutând” faptul că Lisabona continuă terapia stabilită şi respingând orice renegociere: *“Este esenţial ca principalele instituţii politice din Portugalia să rămână unite în susţinerea programului” de relansare în actuala formă. Tratamentul diferit acordat instanţelor constituţionale din Germania şi Portugalia este atât de incorect încât Europa va supravieţui cu greu ca ideal al propriilor cetăţeni.
Un scenariu repetat
Unii spun că Europa poate supravieţui dacă hegemonia germană se va mai flexibiliza, chiar dacă ar rămâne hegemonie. George Soros a cerut acest lucru, cu argumente solide, în septembrie 2012, în publicaţia New York Review of Books. Acelaşi lucru îl cere Guvernul polonez. În Germania această abordare este propusă de cei care nu se tem de hegemonie, ci de o mai puţin splendidă şi introvertită autoidolatrie.
Dacă Germania a vrut o Europă supranaţională, chiar cu posibilitatea introducerii conceptului în Constituţie, acest lucru s-a întâmplat pentru că adepţii “ordoliberalismului” (din Banca centrală şi din academii) au fost marginalizaţi în mod constant. Fostul cancelar Konrad Adenauer a impus Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi pactul franco-german unui ministru al Economiei - Ludwig Erhard - care a făcut totul pentru a le respinge. Erhard acuza CEE de “endogamie” protecţionistă şi de “absurditate economică”.
Împreună cu Londra, unii politicieni germani au încercat sabotarea Tratatelor de la Roma, preferând cel mult o zonă de liber-schimb. Nu au ascultat nici de Adenauer, nici de primul şef al Comisiei Hallstein, datorită cărora raţionalitatea politică a învins. Scenariul s-a repetat cu moneda euro: în acest caz, în concordanţă cu Parisul, Helmut Kohl a pus înainte interesele politice, fără a ţine cont de curentul economic principal şi de Banca centrală. Astăzi, variantele alternative sunt similare, dar cu politicieni cameleonici, fără o voinţă fermă. Criza a dezamăgit poporul german. “Ordoliberalismul” se politizează, savurează răzbunări mai vechi.
În acest context, rămâne doar schisma: construirea unei alte Europe, care să înceapă de jos mai degrabă decât de la guverne. Există deja un proiect, elaborat de economistul Alfonso Iozzo: potrivit adepţilor federalismului, proiectul poate deveni “o iniţiativă a cetăţenilor europeni” (conform Articolului 11 al Tratatului de la Lisabona) prezentată Comisiei Europene.
Ideea este de a dota Uniunea Europeană cu resurse suficiente pentru a avea creştere economică în locul statelor constrânse la austeritate. O creştere care să fie nu doar mai puţin costisitoare, pentru că ar fi realizată împreună, ci şi mai corectă din punct de vedere social şi mai ecologică, întrucât ar fi alimentată din taxa pe tranzacţii financiare, din taxa pe dioxidul de carbon şi din introducerea unei Taxe pe Valoare Adăugată la nivel european.
Din primele două taxe s-ar aduna 80 - 90 de miliarde de euro: bugetul comun ar respecta pragul de 1,27 stabilit la un moment dat. Mobilizând Banca Europeană pentru Investiţii şi eurobonduri, am avea un buget de 300 - 500 de miliarde de euro şi 20 de milioane de noi locuri de muncă în economia viitorului (în cercetare, în domeniul energetic).
Pentru a face aceste lucruri, ar fi necesar ca politica să revină la o stare de mobilitate constructivă, după cum spune economistul Jean-Paul Fitoussi, nu un set de reguli automate, ci un set de opţiuni. Ar fi necesară atitudinea autosubversivă a lui Luther, pe care a avut-o când a scris cele 95 de teze şi a spus, potrivit unora: “Aici stau. Nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin!”.
