Minorităţi: O săptămână în pielea unui rom

10 noiembrie 2010 – Adevărul (Bucureşti)

Cum trăiesc romii în România? Pentru a o afla, un jurnalist de la Adevărul s-a dat drept unul dintre ei. Nu a simţit discriminarea, ci un fel de dispreţ generalizat.

Niciodată ţiganii nu au fost mai prezenţi în dezbaterea publică decât acum. 8.000 de ţigani români au fost expulzaţi anul acesta din Franţa, dar jumătate s-au întors deja. Ce şanse au ţiganii să fie acceptaţi în România? Am înţeles trăind o săptămână în straie de ţigan: pălărie, cămaşă ţipătoare, geacă de piele şi pantaloni de velură. Am lăsat mustaţa, iar pielea neagră o am de la Dumnezeu.

Am pornit din Piaţa Universităţii. Erau studenţi care într-o hăhăială la beţie râdeau de mine şi-mi strigau acele cuvinte arhicunoscute din ţigăneşte: "mucles" ["gura!"], "bahtalo" ["baftă"], "sokeres" ["ce faci"]. Un om blond şi înalt m-a fotografiat. Apoi a pozat peturile de pe trotuar, câinii şi cerşetorii. În calculatorul lui din Scandinavia, poza cu mine va ajunge pesemne în fişierul "Bucharest garbage" [“Gunoiul din Bucureşti”]. A urmat o piesa la Teatrul Naţional. Cei de lângă mine n-au fost încântaţi de prezenţa mea, dar au tăcut. Am auzit din nou aceleaşi râsete ale unor tineri. Se pare că ei sunt cei mai perfizi şi mai răi când vine vorba de ţigani. Râd mereu pe la spate. Şi privirile lor dor mai tare decât căutătura urâtă a lui Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei. Avem campanii pentru integrarea şi alfabetizarea ţiganilor, dar nu există campanii pentru ca oamenii să nu mai râdă când văd un ţigan cocoşat pe stradă. Şi totuşi, numiţi-o cum vreţi, dar nu discriminare. Nu m-a dat nimeni afară din nicio cafenea, magazin, restaurant. Câtă vreme mi-au încasat banii, m-au primit cu braţele deschise. Nu ţiganii sunt discriminaţi în România, ci mai degrabă săracii.Vrem ca ţiganii să miroasă frumos, să iubească arta, dar niciun angajator nu vrea să aibă lângă el un ţigan.

Or, fără bani, ţiganul fie se afundă în mizerie, fie caută căi de profit neconvenţionale. Eu am mers pe convenţional, am vrut să mă angajez la patron. Am căutat anunţuri în ziare, la muncitori necalificaţi, la spălat de maşini sau la dezmembrări de piese auto. Am sunat şi mi-au spus că mai sunt locuri libere. Când am ajuns în faţa angajatorului, unii m-au alungat cumsecade: "Du-te ţigane, du-te nene!"; alţii au răspuns în batjocura "Bă, uite, chiar în momentul ăsta nu se mai fac [angajari]!". Nici la gunoieri nu m-au angajat. Fătuca de la personal, a privit pe sub ochelari şi a spus: "Nu se fac angajări. Nu s-au făcut niciodată". Înseamnă că gunoierii care roiau prin curte şi-au moştenit meseria pe linie paternă.

Credeam că există o solidaritate, dacă nu între oameni, atunci măcar între şoferi. În mărginimea Bucureştiului, am făcut o pană de cauciuc mai mult sau mai puţin intenţionată. Am stat mai bine de trei ore la margine de drum, făcând cu mâna şoferilor care goneau pe lângă mine. Unora le citeam pe buze înjurăturile, alţii mă claxonau şi îmi zâmbeau, unu' s-a făcut că dă cu maşina peste mine. Am fost cu desăvârşire singur, pe lângă mine au trecut sute de oameni care n-au vrut să mă ajute. Acolo am înţeles de ce umblă ţiganii în şatre. Dacă rămân singuri, mor! Citiţi mai multe în Adevărul!

Factual or translation error? Tell us.