Nu Europei fronturilor!

Construcţia unui front latin care ar putea să ţină piept puternicului său rival din Nord condus de Germania păcătuieşte prin simplism şi duce cu gândul la naţionalismul Vechii Europe, consideră scriitorul Javier Cercas.

Publicat pe 4 iulie 2013 la 11:53

Este un fapt: de la o vreme, euroscepticismul corodează Europa. În Marea Britanie, Cameron promite pentru 2017 un referendum pentru apartenenţa ţării la UE; în Italia, Beppe Grillo propune să iasă din zona euro; în Franţa, Le Pen cere şi un referendum pentru a abandona euro şi UE; inclusiv ţări ca a noastră, până de curând clar europeniste, văd că a început să se surpe credinţa în bunătăţile unei Europe unite.

Se poate discuta dacă această lipsă de entuziasm general afectează ideea unei Europe unite sau doar forma în care Europa se uneşte, dar nu se poate spune că fenomenul nu există, şi creşte. Este extraordinar: acum mai puţin de zece ani, când apărea euro şi criza economică nici nu se zărea, era un adevăr aproape de necontestat că UE urma să fie marea putere a secolului al XXI-lea, şi că aproape toată lumea dorea să aparţină ei; acum se întâmplă contrariul.

Criza economică ameninţă cu lichidarea celei mai bune idei politice pe care am avut-o noi europenii în istoria noastră. Este adevărat că această criză nu este economică (sau nu numai), ci mai ales politică, şi de asemenea este adevărat că nu este la origini o criză europeană.

Cine este responsabil

Nu contează: ce e important este că tot mai mulţi europeni consideră Europa responsabilă de situaţia proastă; într-un anumit fel este logic: nimic nu constituie o uşurare mai mare decât să atribuim altora vina propriilor nenorociri, şi, în acelaşi fel cum noi, catalanii, am descoperit că este minunat să dăm vina pe Spania de tot ce e rău (pentru că aşa nu trebuie să fim noi cei responsabili), europenii descoperă că este minunat să facă acelaşi lucru cu Europa unită.

Newsletter în limba română

Având această perspectivă, nişte binevoitori au încercat să găsească alternative la actuala UE; ultimul care a făcut-o (sau penultimul) a fost Giorgio Agamben, într-un articol publicat de La Repubblica.

Agamben se plângea că actuala UE s-a format ignorând înrudirile culturale, pe o bază doar economică; potrivit lui, această opţiune ar arăta acum întreaga ei fragilitate, mai ales din punct de vedere economic: pretinsa unitate s-ar fi redus prin accentuarea diferenţelor, impunând unei majorităţi mai sărace interesele unei minorităţi mai bogate, deseori acestea coincizând cu cele ale unei singure naţiuni (Germania).

Agamben caută o alternativă la această presupusă eroare într-o idee avută în 1947 de Aleksandr Kožev: ideea unei uniuni latine, o comunitate ce ar avea în frunte Franţa care să unească din punct de vedere politic şi economic cele trei mari naţiuni latine (Franţa, Italia şi Spania), înrudite prin modul de viaţă, cultură şi religie. Scrie Agamben: “Nu numai că nu are niciun sens de a i se cere unui grec sau unui italian să trăiască precum un german; dar chiar dacă ar fi posibil, acest lucru ar duce la dispariţia unui patrimoniu cultural care se găseşte a fi în primul rând un stil de viaţă”.

Diagnostic şi remediu

Diagnosticul lui Agamben mi se pare corect în parte; remediul său, greşit complet. Este adevărat că Germania impune o Europă doar conform cu interesele ei şi până la urmă nedreaptă. Dar, pe de o parte, nu văd ce aranjăm creând o Europă săracă unită de Franţa şi o Europă bogată unită de Germania, mai ales având în vedere că marile probleme recente ale Europei au apărut din înfruntarea dintre Franţa şi Germania.

Pe de altă parte, este absurd să credem că săraca şi fragila Europă latină ar putea să se apere de voracitatea iraţională a pieţelor şi să-şi protejeze astfel democraţia, când în realitate nu putea să o facă nici bogata şi puternica Europă germană (la fel cum este absurd să credem că vreuna din cele două ar putea să lupte singură împotriva Chinei sau a Indiei şi să împiedice, astfel, ca Europa să devină irelevantă).

În rest, nu ar putea bascii sau lombarzii, în această Europă latină, să spună că nu are sens să îi obligăm să trăiască precum spaniolii şi italienii şi pierzându-şi astfel patrimoniul cultural? Nu ar trebui să fie exact una dintre cele mai mari forţe ale unei Europe unite, reuşita unităţii politice şi economice fără pierderea diversităţii culturale, fără ca nimeni să oblige pe nimeni să ducă o formă de viaţă pe care nu doreşte să o ducă?

Nu se simte în argumentul lui Agamben principalul duşman istoric al Europei, adică naţionalismul? Nu este în fond noua Europă a lui Agamben vechea Europă dintotdeauna? Voi aveţi ultimul cuvânt.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect