Alegeți o limbă
Proiectul îşi trăgea forţa din imaginile pe care le vehicula. Soarele, în primul rând, care simboliza sfârşitul dilemei energiei, după declinul celei nucleare. Apoi deşertul, care evoca imensitatea, spaţiul, infinitul - inclusiv în materie de idei. Proiectul Desertec, al cărui obiectiv era producţia de electricitate în Sahara, menită Europei, a stârnit mult entuziasm şi a fost calificat drept cea mai frumoasă "idee verde" din ultimii ani. A fost atât de apreciat încât numeroase mari grupuri se îmbulzeau să participe. Siemens, Deutsche Bank, Munich Re - circa cincizeci de întreprinderi locale şi străine şi-au pus semnătura pe proiect.
Dar iată că proiectul este pe cale să piardă viteză. Parteneri de prim-plan s-au retras, unul dintre responsabili, [Aglaia Wieland], care intenţiona să ducă la capăt foaia de parcurs iniţială, a fost concediată. Oare acest întreg proiect nu era decât o lovitură de comunicare bazată pe himere, o idee mare ruinată de meschinăriile unora?
Ar fi o greşeală să vedem aici un simplu eşec. Deoarece proiectul Desertec şi învăţăturile sale sunt primordiale pentru viitorul politicii de mediu, ca şi pentru succesul sau eşecul multor dosare politice care tratează cu mari necunoscute.
Un singur "creier" nu poate salva lumea
Învăţătura nr 1: inginerii, gestionarii şi oamenii de ştiinţa nu pot înlocui acţiunea politică. Este desigur tentant de a vedea harta lumii sau a unei ţări ca o simplă coală de hârtie pe care se pot trasa în voie linii mici şi mari. Dar oricine are intenţia să implementeze un proiect de anvergură ar fi bine inspirat să se gândească în primul rând la actorii politici, la interesele lor, la graniţele ţării şi la regiunile sale. Şi ar fi de cuviinţă să fie implicaţi în proiect localnicii şi vecinii. Atâta timp cât nu s-a luat contactul cu toate părţile interesate, pentru a afla ceea ce gândesc, sau cel puţin pentru a le comunica ceea ce-i aşteaptă, există riscul de a se crea un adversar potenţial: şi o mână de adversari poate fi îndeajuns pentru a da peste cap un proiect. În ţări în plin zbucium, precum cele din Africa de Nord, partenerii pot dispărea în văzduh de pe o zi pe alta. Şi acest element trebuie de asemenea luat în socoteală de cei care intenţionează să împânzească ţara cu linii electrice, profitând de favorurile tranziţiei energetice.
Învăţătura nr. 2: [[nu trebuie confundată comunicarea cu dialogul şi procesul politic. Comunicarea este o maşinărie uriaşă]]: prezentări PowerPoint, videoclipuri de întreprindere, campanii publicitare... Feţe chipeşe printre panourile fotovoltaice, pe maşinile electrice sau sub soarele deşertului. Aceasta este treaba consilierilor în comunicare. Cu toate acestea, campania nu este reuşită decât dacă sponsorul izbuteşte să-şi impună viziunea sa proprie.
Invers, la capătul procesului politic se găseşte în general un compromis. Aşa cum a fost cazul pentru proiectul Desertec: ţările din Africa de Nord se vor servi primele. Ceea ce este departe de a fi un compromis rău. Iar dacă rezultatul este foarte diferit de proiectul iniţial, măcar avem de-a face cu actori care să fie direct interesaţi.
Unii membri ai mişcării verzi propovăduiesc o politică de mediu după moda chinezească: state autoritare ale căror cadre îşi impun concepţia lor despre politică cu forţa. Ori, experienţa ne învaţă că niciodată nu salvează lumea un singur "creier", ci o multitudine de capete gânditoare care produc idei. Şi, deşi astfel procesele de luare a deciziilor pot fi încetinite, pluralitatea actorilor şi apărarea intereselor lor respective fac ca aceste decizii să fie mai durabile. Desigur, este întotdeauna posibil de a impune cutare sau cutare tehnologie, dar dacă vrem o politică de mediu care să dureze, trebuie schimbate obiceiurile de consum şi mentalităţile, strategiile de inovare şi procesele de producţie.
Uneori trebuie gândit "la scară largă"
Învăţătura nr. 3: mai degrabă proiecte locale, descentralizate şi reversibile decât mari proiecte centralizatoare. Dacă vrem să gândim creşterea în mod inteligent şi deci respectând mediul, se pune o întrebare: cine decide ce este inteligent şi ceea ce nu este? Apărătorii atomului, de exemplu, credeau odinioară că găsiseră cheia unei energii curate şi inepuizabile. Acum au rămas doar probleme: ce facem cu centralele învechite şi cu deşeurile lor?
În The Third Industrial Revolution: How Lateral Power Is Transforming Energy, the Economy, and the World (A treia revoluţie industrială, 2011, editura Palgrave Macmillan, nu a fost tradusă în limba română) sociologul Jeremy Rifkin atribuie puterea revoluţionară a energiei solare posibilităţilor pe care le oferă în materie de descentralizare. Oricine poate deveni un producător la domiciliu, a scris acesta. Mai ales că va fi curând posibil de a încorpora celule solare în serie pe gresie sau în spoiala caselor. Nu va mai fi atunci nevoie de a aduce electricitatea de pe alt continent.
Proiectele descentralizate mici nu au doar avantajul de a fi uşor de ajustat în funcţie de context, ci ajută de asemenea la promovarea inovaţiei şi la acceptarea de către publicul larg.
Învăţătura nr. 4: viziunile măreţe dau naştere unor proiecte şi idei mărunte. Ceea ce a început ca un proiect de 400 de miliarde menit să producă curent în Sahara pentru a alimenta Europa se încheie astăzi cu câteva centrale electrice în Africa. Un fiasco? Nu pentru persoanele care beneficiază pe loc. [[Este uneori necesar de a privi la scară largă pentru a degaja drumul unui obiectiv care merită urmărit.]] Dacă procesul este marcat prin mici etape bine definite, poate fi chiar un avantaj. Dacă este uneori necesar de a fi radical în viziunile sale, este în schimb aproape întotdeauna indispensabil de a fi pragmatic [în punerea lor în aplicare].
