Alegeți o limbă
Ce au în comun Michael O'Leary [patronul Ryanair] şi unchiul Scrooge McDuck? Ambii sunt milionari. Ce-i diferenţiază? Scrooge şi-a construit averea pe propria zgârcenie, Michael O'Leary pe cea a altora.
Şi deşi Michael O'Leary a declarat că avea intenţia să creeze locuri în picioare în avioanele sale şi să ceară bani pentru folosirea wc-urilor, Ryanair este astăzi prima companie aeriană din Europa în termeni de frecventare, cu 80 de milioane de pasageri pe an. Şi este de asemenea, în ciuda unei uşoare scăderi în ultimul trimestru, o întreprindere extrem de rentabilă.
Anul trecut (2012-2013), Ryanair a realizat o cifră de afaceri de 4.9 miliarde de euro, cu un beneficiu în creştere de peste 11%, fie 569 de milioane de euro. Cifre care pot fi comparate cu cele ale Lufthansa, de exemplu, care a anunţat puţin peste 3% de beneficii pentru anul 2012, fie 990 de milioane de euro, pentru o cifră de afaceri de 30 de miliarde. Lufthansa trebuie deci să transporte de şase ori mai mulţi pasageri decât Ryanair ca să câştige doar de două ori mai mult. Cu alte cuvinte, doi euro Ryanair valorează mai mult decât şase euro Lufthansa.
Ryanair devine norma
Şi care-i explicaţia? "Lowest cost always wins" [Cel mai mic cost câştigă întotdeauna], răspundea Michael O'Leary cu ocazia unei conferinţe de presă la Göteborg, în toamna anului trecut. Aceasta este doctrina constitutivă a capitalismului mondial, bazată pe ideea că, pe o piaţă devenită globală, preţul trece mereu înaintea calităţii. Şi că, pentru a fi mai ieftin decât concurenţa, trebuie să ai costuri mai mici.
Acest obiectiv poate fi obţinut în mai multe feluri. [[Modelul comercial Ryanair se bazează pe principiul "bad enough"]]: angajaţii şi pasagerii sunt beneficiarii unui tratament suficient de prost pentru ca preţul biletului să fie suficient de scăzut, astfel încât clienţii nu numai că acceptă să fie trataţi ca nişte cârpe, dar nici măcar nu le pasă că angajaţii companiei sunt trataţi şi mai prost decât ei. Faptul că Ryanair este o societate care îşi schingiuieşte atât personalul cât şi pasagerii nu este o noutate.
Michael O'Leary este un perfect simbol al vremurilor sale şi din alt punct de vedere, şi anume pentru că pare să se potrivească de minune cu un univers mass-media care îndrăgeşte personajele negative carismatice şi "tweet-abile". El provoacă în permanenţă ştiri fierbinţi şi îi place să pozeze printre fete în bikini.
Ryanair nu este nici o tânără companie minune şi nici o oaie neagră, şi nici măcar o excepţie care ar confirma regula. Ryanair este, sau este pe cale să devină, o normă; una dintre cele mai izbitoare ilustrări ale unei schimbări de paradigmă.
Modelul social european în care am crescut, unde piaţa forţei de muncă şi viaţa economică sunt caracterizate prin dialog, echilibrul puterilor şi repartiţia bogăţiei, este pe cale să dea înapoi. Secolul al XX-lea este definitiv lăsat în urma noastră. Dar din păcate ne vom întoarce în curând în secolul al XIX-lea: capitalismul sălbatic, respingerea sindicalismului, dumpingul salarial, exploatarea muncitorilor. Iar Ryanair deschide calea.
Nu am luat niciodată zboruri Ryanair. Şi nu o voi face niciodată şi sub niciun pretext. Şi nu numai pentru că prefer să călătoresc ca o fiinţă civilizată, dar şi pentru că, fiind liberal, consider că trebuie să încercăm, cât cu putinţă, să dăm dovadă de responsabilitate, din punct de vedere politic şi moral, în modul nostru de consum, altfel spus pur şi simplu de a ne exercita puterea de consumator cumpătat.
Contra neandertalizării Economiei
[[Optzeci de milioane de pasageri pot oare greşi? Da]]. Şi mă mir că nu-şi dă seama mai multă lume. După câte ştiu, mulţi pasageri Ryanair sunt tineri educaţi şi sensibili faţă de problemele sociale. Unii dintre ei renunţă la consumul de produse din carne pentru a protesta faţă de industria cărnii.
Alţii, destul de mulţi bănuiesc, boicotează artiştii care nu respectă femeile sau ţin discursuri rasiste. Şi totuşi, ei călătoresc cu Ryanair - când Ryanair nu numai că este o ruşine în sine, dar pe deasupra, prin însăşi existenţa sa, obligă companiile serioase să se adapteze la ceea ce ele numesc "o situaţie concurenţială fără precedent", cu alte cuvinte le obligă să devină la rândul lor brutale, dacă nu vor să dispară.
Prin urmare, este greu de înţeles cum cineva care se pretinde a fi "de stânga" poate sta la coadă la un ghişeu Ryanair fără să crape de ruşine. În istoria recentă, nicio altă întreprindere nu a contribuit într-o astfel de măsură, direct cât şi indirect - prin puterea exemplului - la subminarea fundamentelor sociale pe care "stânga" pretinde că vrea să le apere, şi care constituie temelia pe care s-au clădit după război societăţile prospere din Europa de Vest: securitatea muncii, decenţa salariilor, solidaritate reciprocă între angajaţi şi companiile lor, şi aşa mai departe...
De ce problema nu este ridicată mai des de intelectuali? De ce cazul Ryanair nu este supus niciunei dezbateri de fond? De ce stânga suedeză contemporană se sinchiseşte atât de puţin de economie şi de violenţa anumitor relaţii de putere*?
Cum se face, ca să o spunem pe şleau, că Lilla Hjärtat [personaj din literatura suedeză pentru copii, considerat a fi rasist] şi schimbarea unei vocale în pronumele personale [pronumele neutru "hen" a fost propus pentru a înlocui femininul "hon" (ea) şi masculinul "han" (el)] sunt teme de dezbatere mai mobilizatoare în Suedia decât Michael O'Leary şi neandertalizarea vieţii economice?
