Alegeți o limbă
Nu cunoaştem nicio înregistrare video sau fotografie a vizitei lui Lady Ashton făcută lui Mohamed Morsi, prizonier al generalilor egipteni [în 30 iulie]. Şi totuşi, tentativa disperată de mediere a Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri externe a făcut o impresie puternică. Ca să îl poată vedea pe Morsi şi să aibă o şansă de a-i schimba situaţia, cea care reprezintă 570 de milioane de europeni s-a urcat într-un elicopter, acum trei săptămâni, către o destinaţie necunoscută, şi s-a supus condiţiilor impuse de noul regim.
Astăzi, după tragedia din Cairo, care nu a putut fi evitată, această imagine devine şi mai simbolică. Imaginea unui mediator plin de bunăvoinţă, dar slab. Astfel miniştrii de Externe ai UE, care se întrunesc pe 21 august la Bruxelles pentru o reuniune extraordinară, trebuie nu numai să găsească o soluţie pentru violenţele care însângerează Egiptul, dar şi pentru această imagine a propriei lor neputinţe.
Europenii trebuie să admită astăzi în Egipt ceea ce au admis deja de ani de zile în Siria: ei nu au nicio influenţă decisivă asupra cursului evenimentelor. Şi este valabil atât pentru Uniune ca ansamblu cât şi pentru statele membre în parte. Individual cât şi colectiv, europenii au fost până în prezent incapabili să exercite presiuni suficiente pentru a convinge, fie şi temporar, şefii militari să renunţe la proiectul lor de a şterge Fraţii Musulmani de pe scena politică.
[[Dar, deşi miniştrii de Externe nu vor putea face nimic pentru moment, această reuniune este totuşi un lucru bun]]. În primul rând, pentru că nimic nu ar fi mai lamentabil decât de a se resemna cu această neputinţă, având în vedere carnagiul în curs de desfăşurare. Apoi, pentru că Europa - oricât de utopic ar putea părea astăzi - rămâne cea mai bună şansă a Egiptului, probabil singura.
Şi chiar dacă Europa poate fi înlocuită în rolul de creditor (de Arabia Saudită, de exemplu), în schimb rămâne indispensabilă în cel de călăuză pe calea unui regim politic modern.
Un dram de detaşare
Zguduiţi de criza monezii euro şi şocaţi de viziunea unui Orient Mijlociu însângerat, europenii s-au obişnuit să stea la distanţă faţă de evenimente, atitudine care nu face decât să scoată în evidenţă propriile lor slăbiciuni. Exemple: un reprezentant al Afacerilor externe care se invită pe furiş şi fără idei clare. Un nou Serviciu pentru Acţiune Externă care dezamăgeşte. Guverne naţionale care îşi apără propriile lor interese - uneori fără niciun scrupul, precum britanicii şi francezii, alteori cu zel şi grabă, precum Germania prin intermediul ministrului său de Externe. Peste acestea se adaugă o forţă militară inexistentă.
Toate acestea sunt adevărate, dar situaţia ar putea fi relativizată cu puţină perspectivă. Aşa cum a arătat exemplul american, în momentul de faţă cu forţa nu mai poţi obţine mare lucru într-o lume arabă aflată în criză. Şi chiar dacă nu trebuie făurită colectiv, o politică externă poate fi confuză - cum a dovedit ministrul american de Externe, John Kerry, atunci când a afirmat, fără să se gândească prea mult, că lovitura de stat egipteană era voinţa poporului. În prezent, singurii care pot da dovadă de determinare sunt cei care nu au nicio problemă cu violenţa, atâta timp cât merge în direcţia relaţiilor de putere care le convin în regiune (din nou, saudiţii).
UE poate fi eficace datorită credibilităţii ei - dacă se aplică cu adevărat. Care rezultă, printre altele, din faptul că Europa nu urmăreşte "interese naţionale". Interesul european se negociază. În cazul Egiptului, indignarea legitimă faţă de înşfăcarea puterii de către armată şi reprimarea sângeroasă a mişcărilor de proteste trebuie să fie echilibrată cu dorinţa - tot atât de legitimă - de a nu lăsa situaţia să se adâncească şi mai mult în haos. O dorinţă exprimată mai ales de ţările europene riverane mării Mediterane. [[În cel mai rău caz, divergenţele de opinie duc la blocare, în cel mai bun ele obligă la adoptarea unei poziţii rezonabile şi credibile]].
A nu fi deloc partizan
Iar pentru moment, cea mai rezonabilă poziţie pare cea care nu ia partea nimănui. Având în vedere faptele comise de către aproape toţi protagoniştii din Cairo, ar fi de altfel greu să alegi o tabără. Totuşi, aceasta nu înseamnă că trebuie acceptat regimul despotic care s-a instalat la putere în Egipt cu asentimentul unei părţi din populaţie. Cancelarul Angela Merkel şi ministrul german de Externe, Guido Westerwelle, au fost primii în a impune această idee, şi pe bună dreptate. Ar fi absurd să acorzi noului regim fonduri care erau menite iniţial restabilirii democraţiei. Cu atât mai mult atunci când sunt folosite doar pentru a importa arme.
În faţa şocului provocat de viziunea unui dezastru care nu a putut fi evitat, UE nu poate astăzi să se refugieze în pragmatism. Credibilitatea este în politica externă o calitate rară, fiindcă are nevoie de timp pentru a se maturiza. Fără ea, UE nu va reuşi nimic în Egipt.
