“Asistăm la un şoc fundamental”

Oricine cunoaşte sentimente asemănătoare celor pe care le nutresc eu în vecinătatea satului meu natal, Jorwerd, deşi cuvântul care le descrie are încărcături diferite în funcţie de limbă: de la intimul home, până la mândrul lieu şi complicatul Heimat. Toate vizează însă acelaşi lucru: locul în care ne simţim acasă. “Spaţiu”, în schimb, trimite la dinamică, la posibilităţi, dar şi la riscurile şi dezordinea inevitabile atunci când parcurgem drumuri noi, încă neexplorate.

Loc şi spaţiu (place et espace) – aceste două cuvinte au fost cândva o temă importantă a gânditorului francez Michel de Certeau, aprofundată mai târziu de gânditorul european – şi totodată preşedintele Consiliului European – Herman Van Rompuy. Europa a fost şi este cu precădere “spaţiul” – prin eforturile ei în vederea liberei circulaţii a mărfurilor, capitalului, persoanelor şi serviciilor, prin desfiinţarea graniţelor, prin crearea de şanse noi, cu toată neliniştea şi riscurile aferente.

O slăbiciune diabolică, sângeroasă

Europa cunoaşte de secole întregi tensiunea dintre “loc” şi “spaţiu”. [[În Europa poţi traversa într-o zi cu maşina cel puţin patru zone lingvistice şi culturale complet diferite]]. Această diversitate extraordinară a fost pe vremuri forţa noastră; asociată însă cu rivalitatea, ea a fost totodată slăbiciunea noastră eternă, diabolică şi sângeroasă.

Cunoaşteţi povestea: din dorinţa statelor-membre de a evita acest destin european, în 1951 a fost demarat, prin înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, un experiment istoric de guvernare supranaţională. Şi într-adevăr, vreme de cinci decenii, proiectul european a fost unul foarte reuşit. Nu trebuie uitat că, în multe privinţe, el a şi rămas astfel – întrebaţi-i, de exemplu, pe polonezi, pe estoni sau pe alţi foşti est-europeni. Dar în alte părţi, furtunile şi conflictele clocotesc din 2010 şi nu se ştie când vor lua sfârşit, iar dacă Uniunea va ieşi vreodată la liman după această criză, va fi o Uniune grav afectată.

Interdependenţa noastră europeană e atât de amplă şi de profundă, încât statele-membre sunt silite în fel şi chip să se preocupe de politica internă şi de modul de viaţă proprii celorlalte state. În primul rând, slăbiciunea internă a unora dintre statele-membre e cea care împinge câteodată Uniunea [până la marginea prăpastiei]. Dar cum se poate exercita o influenţă dinspre “spaţiu” asupra “locului”?

Clientelism şi patronaj

Am putea face, oare, să dispară ca prin farmec relaţia perturbată dintre stat şi mediul privat în ţările din fostul bloc estic? Iar acest lucru nu e şi mai valabil pentru tradiţiile clientelismului şi patronajului, adânc înrădăcinate în majoritatea ţărilor din Sudul Europei? Cu alte cuvinte: are cumva acest amestec european de admonestări, subvenţii, reţineri de fonduri şi amenzi rareori aplicate vreo influenţă asupra fenomenului “loc”? Chiar dacă – aşa cum se întâmplă în Grecia – crezi că poţi moderniza o economie recurgând, cu precădere, la tăieri de fonduri şi la măsuri de austeritate şi chiar dacă, procedând astfel, faci ca victimele să se întoarcă la dependenţa completă de patronajul prietenilor şi al familiei?

Şi ce facem cu morala vinii, propagată peste tot aici – morala pedepsei şi a austerităţii care dă tonul, în ultimii ani, în gândirea publică din Germania şi Olanda, morală pe care partidele aflate la guvernare în aceste ţări încă o îmbrăţişează cu obtuzitate şi suficienţă, dar care în restul lumii – inclusiv la FMI – e privită cu nedumerire, întrucât întârzie – dacă nu blochează de-a dreptul – orice recuperare a zonei euro?

Preţul care trebuie plătit pentru toate astea e foarte mare, mai ales în Sud. Deşi ştim cu toţii acest lucru – inclusiv aici, în Nord –, rareori auzi vreun politician olandez vorbind în aceşti termeni. Ce să mai zicem de preţul moral uriaş, de generaţia care creşte acum şi a cărei încredere a fost spulberată?.

Integrare, cel puţin la Bruxelles

Ce influenţă au toate acestea asupra “spaţiului” nostru european? Şi asupra raportului “spaţiu”–“loc” din interiorul unei Europe răvăşite, asupra raportului dintre Jorwerd şi Bruxelles? În ultimii cinci ani, am avut de a face cu două mari crize de încredere: o criză a băncilor în 2008 şi 2009, apoi, de la începutul lui 2010, o criză monetară care, de anul trecut, pluteşte pe ape mai liniştite, dar care încă nu s-a dezlănţuit cu adevărat.

Dacă ne gândim la consecinţe din punctul de vedere al autorităţilor de la Bruxelles, putem spune că instituţiile Uniunii au trecut uimitor de bine prin toate aceste calamităţi; s-au luat măsuri şi au fost create structuri care, până nu demult, erau considerate aproape imposibile. Ce-i drept, încununarea vitală a momentului – uniunea bancară europeană – nu a fost încă dusă la bun sfârşit, dar, în mare, criza a dus la o integrare sporită. Cel puţin acolo, la Bruxelles.

Cu totul altfel stau lucrurile în lumea din afară. Acolo s-a declanşat un proces invers tot mai puternic, un proces de dezintegrare. De exemplu, în economia din zona euro: un întreprinzător italian plăteşte în prezent, în medie, o dobândă de două mai mare decât un întreprinzător german. [[Sub ochii noştri ia naştere o Europă cu două, trei şi poate chiar mai multe viteze]].

Raporturi de putere dezechilibrate

Această dezintegrare apare limpede şi în dezbaterea politică europeană: diferendele privind abordarea crizei ating esenţa diverselor culturi politice şi economice. Astfel, francezii şi italienii – care şi-au “eliminat” mereu datoriile prin devalorizare – nu înţeleg nimic din frica elementară a germanilor de inflaţie.

Toate acestea dezechilibrează raporturile de putere din Europa: motorul unificării europene – axa Paris–Berlin – e din ce în ce mai şubred. După Spania şi Italia, Franţa riscă să devină următoarea ţară-problemă. Germania trebuie să indice direcţia, dar nu poate şi nici nu îndrăzneşte să o facă. Trecutul e în cotinuare prea încărcat.

Tradiţii cu rădăcini adânci

Între timp, încrederea cetăţenilor în experimentul european se diminuează. Rezultatul viitoarelor alegeri pentru Parlamentul European vor reflecta această neîncredere: sondajele semnalează că Parlamentul European, care oricum funcţionează destul de anevoios, va fi populat tot mai mult de extrema dreaptă antieuropeană.

Pe scurt, avem de a face cu o ciocnire fundamentală, nu numai între direcţii politice, ci şi între tradiţii europene cu rădăcini adânci. Rareori echilibrul dintre “spaţiu” şi “loc” – în toate formele lui divergente europene – a fost atât de perturbat în Europa cum este acum. Va putea oare să restabilească acest echilibru o simplă întoarcere la sistemul statelor naţionale din secolul al XIX-lea ?

Prima parte din a XXIV-a conferinţă “Abel Herzberg” (fragmente), organizată de cotidianul olandez Trouw şi de centrul cultural De Rode Hoed.