Alegeți o limbă
Am ajuns şi aici. Acesta este momentul-cheie în mişcarea strategică în care s-a angajat François Hollande. El se află sub bătaia focurilor încrucişate din partea atât a propriei sale tabere cât şi a dreptei. Poate el scăpa?
Cred că lui François Hollande îi revine sarcina de a duce la capăt în sfârşit conversia socialismului francez către social-democraţie. Trebuie să demarxizeze stânga.
Ori el a moştenit un partid care - din vina tuturor liderilor socialişti, el-însuşi inclus - face o analiză inversă a crizei: cheamă la o întoarcere a luptei de clasă! Munca "împotriva" capitalului! Partidul Socialist (PS) nu s-a îndreptat către secolul al XXI-lea, ci s-a refugiat în secolul al XIX-lea. Întrebarea centrală este, pentru acesta, cea a inegalităţilor: bogaţii trebuie impozitaţi. Alesul Hollande se împiedică pretutindeni de consilierii şi miniştri care gândesc astfel. El are un Parlament în care mulţi deputaţi gândesc aşa.
Hollande , pe când era candidat, a înţeles că această criză este probabil mult mai complexă decât aceste raţionamente lenevoase. El promite puţine. Îndrăzneşte să spună că începutul cincinalului va fi greu şi că roadele nu vor fi distribuite decât după, în a doua parte. Este prudent, dar unii ar spune că ezită.
Problema este că François Hollande nu este un intelectual. Iată drama sa fundamentală. Îi lipseşte o viziune. Şi, cum este realist şi pragmatic, îşi dă seama repede că software-ul socialist este mort. Dar nu are cu ce să-l înlocuiască, în afară de micile sale experienţe şi înclinarea către compromis. Cârmuieşte după ureche în funcţie de raporturile de putere. Om al micilor sinteze, nu poate încropi o mare Sinteză între socialism şi modernitate.
Un vocabular politic din secolul 19
Această lipsă explică de ce, în ciuda programului său prudent, a plecat în două direcţii proaste. Înconjurat de un organism socialist vociferând împotriva inegalităţilor, băncilor şi CAC40 [bursa franceză], el nu a văzut iniţial că principala problemă a Franţei era competitivitatea joasă. Întreprinderile nu câştigă prea mulţi bani, ci nu destui!
Şi-a corectat rapid mişcarea, din vara anului 2013, cu raportul Gallois [...]. Partidul Socialist a înghiţit în sec. Mulţi nu şi-au revenit şi văd în această "politică a ofertei" un "cadou" acordat patronatului. Un vocabular din secolul al XIX-lea.
Cealaltă greşeală este bugetară. Iniţial, acelaşi software PS împinge la creşterea impozitelor, cele ale bogaţilor, pentru a reduce deficitul. Ia de la bogaţi, dă celorlalţi şi totul va merge mai bine! În plus, în materie de reducere a cheltuielilor, cealaltă posibilitate într-o politică de austeritate, preşedintele a lăsat-o moale. Socialist, el nu vrea să-şi supere alegătorii funcţionari. Şi [[oricum economiştii îl sfătuiesc să o ia uşor]].
Cu o creştere zero în 2012, considerentele keynesiene justificate impun de a nu reduce prea mult cheltuielile guvernamentale. Franţa ar fi putut, ca Italia, să intre în recesiune. Cererea unui răgaz de la Bruxelles, pentru a reveni în rândurile regulilor impuse de Tratatul de la Maastricht, era legitimă, şi de altfel a fost acceptată.
Această politică unde sunt amestecate aversiunea împotriva bogaţilor, ideologia keynesiană şi electoralismul a dat naştere "şocului fiscal" al anului 2012: 30 de miliarde de impozite. Dar, într-o ţară record a impozitelor şi taxelor, fitilul unei revolte fiscale a fost aprins. În 2013, o treime din efort a fost axată pe reducerile cheltuielilor, dar două treimi rămân impozitările, şi de data aceasta nu doar a bogaţilor, ci a tuturor, mai ales a clasei de mijloc.
În 2014, guvernul speră că va veni redresarea, considerentele keynesiene vor fi mai puţin grele, şi 80% din efort va fi axat pe economii, 20% pe impozitări. În 2015, a promis Hollande, 100% din disciplina fiscală va ţinti cheltuielile.
Lipsa de pedagogie
Virajul va fi fost total în trei ani, prea mult timp. François Hollande va ajunge în cele din urmă la o linie de politică economică sănătoasă: competitivitate şi reduceri de cheltuieli structurale. Dar "ambiguitatea" va fi durat prea multă vreme şi "pedagogia" va fi fost absentă. Avem pe de o parte o majoritate care sfârâie şi cârâie de dimineaţa până seara pe canalele de televiziune împotriva unui preşedinte social-democrat, şi pe de cealaltă parte [[un climat de saturaţie aflat la limita insurecţiei]].
Ce poate face François Hollande? Chiar dacă a supărat PS-ul şi majoritatea sa, ar trebui să accelereze în direcţia nou-luată. Competitivitatea franceză nu este restaurată, nici pe departe, trebuie mers şi mai înainte. Reducerea cheltuielilor ar trebui să fie o ocazie de a creşte eficienţa în serviciile publice.
El vroia să fie social-democrat? Păi să fie făţiş. Relaţia cu lumea politică şi cea a contribuabililor este o rană deschisă.
Din Germania
Un climat de revoltă
Franţa se află "în pragul unei revolte", se îngrijorează Frankfurter Allgemeine Zeitung, care consideră că "ţara este de neguvernat":
socialiştii aflaţi la putere la Paris nu au reuşit să-şi impună deciziile. Că este vorba de introducerea unei ecotaxe, de taxarea asigurărilor de viaţă şi a economiilor pentru un credit imobiliar sau de creşterea fiscalităţii întreprinderilor, imediat după anunţarea acestora ţara este măturată de un val de proteste, şi, la câteva zile după, guvernul renunţă la măsurile preconizate. Astfel, reproşului adus incompetenţei i se adaugă de acum înainte şi impresia de slăbiciune.
Cotidianul german consideră că preşedintele "Hollande plăteşte azi preţul unei victorii prezidenţiale reuşite cu ajutorul unui program complet utopist, care promitea că Franţa va depăşi criza financiară şi economică fără a cere sacrificii din partea cetăţenilor".
Riscul, subliniază FAZ, este că:
socialiştii, care deţin primăriile din majoritatea oraşelor, ar putea fi bătuţi cu severitate [la alegerile municipale]. [Şi] cu ocazia alegerilor europene, Frontul Naţional, al lui Marine Le Pen riscă să termine în frunte, devansând UMP, partidul de dreapta, aflat în opoziţie. Cât despre socialişti, ei nu ar ocupa decât poziţia a treia, potrivit previziunilor din acest moment.
