Alegeți o limbă
În momentul în care Catherine Ashton a asumat sarcina dificilă de a construi primul aparat diplomatic al Uniunii Europene, la sfârşitul anului 2009, baroneasa laburistă a stârnit râsul multora.
“Lady qui?” (“Lady cum?”), s-a glumit la Paris. La Berlin, politicienii se plângeau că Germania era ignorată. În plus, nimeni din anturajul lui Ashton nu vorbea limba germană. La Londra, atitudinea era “Marea Britanie nu doreşte o politică externă la nivel european şi nu va contribui la această iniţiativă. Deci, este în regulă”.
Pe fondul acestei atmosfere generale de dispreţ, dezamăgire şi surpriză, un oficial european de rang înalt care a continuat să joace un rol important în diplomaţia ei a îndrăznit să exprime o altă opinie: “În patru ani, Ashton va fi o personalitate politică majoră”.
În momentul în care primele raze de soare se vedeau duminică la Geneva, acea declaraţie, făcută în noiembrie 2009, acum aproape exact patru ani, părea un fel de premoniţie. Fosta activistă a Campaniei pentru Dezarmarea Nucleară a reuşit să obţină prin negocieri ceea ce pare a fi cea mai mare soluţie pentru detensionarea unei crize nucleare, succesul diplomatic al deceniului, o problemă şi o dispută care ar fi putut conduce la un război devastator în Orientul Mijlociu şi chiar la un nivel mai amplu.
Detensionarea parţială, dar semnificativă a crizei nucleare iraniene se datorează în primul rând schimbării regimului de la Teheran, în cursul verii, şi deciziei administraţiei Barack Obama de a trata cu seriozitate, pentru prima dată într-o generaţie, discuţiile cu Iranul.
Eforturi răsplătite
Însă anii de eforturi diplomatice făcute de Catherine Ashton, ceea ce la Bruxelles este considerată drept “inteligenţa sa emoţională” de a coordona aceste negocieri complexe, au produs rezultate. Pe 24 noiembrie, Ashton s-a trezit în postura neobişnuită de a fi asaltată cu complimente de către şeful ei, Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, de către Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, şi de către John Kerry, secretarul de Stat al Statelor Unite.
Herman Van Rompuy şi Catherine Ashton au obţinut funcţiile în acelaşi timp, ca rezultat al Tratatului de la Lisabona, care a creat posturile de preşedinte al Consiliului European şi Înalt reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politici de Securitate.
Amândoi erau personalităţi obscure, aparent nepotrivite ca viziune strategică, formare politică şi pentru a fi lideri la acest nivel. Exact ceea ce principalii lideri politici ai statelor europene voiau. Nu voiau un Tony Blair sau un David Miliband, nici influenţi politicieni germani sau francezi, versaţi pe scena internaţională, care să stabilească agenda politică şi să îi eclipseze.
Au optat pentru şi au obţinut doi tehnocraţi şi mediatori tăcuţi, pedanţi şi eficienţi, care se luptă cu unele dintre cele mai mari provocări contemporane. Lui Van Rompuy i-a revenit sarcina de a se contrazice cu liderii de la nivel naţional pe tema celei mai grave crize din istoria UE – problemele zonei euro, criza datoriilor suverane şi criza financiară.
Ashton a trebuit să construiască de la zero serviciul diplomatic al UE, creând prima instituţie comunitară din ultimul deceniu, pe fondul unora dintre cele mai pasionale conflicte interne de la Bruxelles şi între Bruxelles şi cele 28 de state membre.
Cele mai multe critici care o vizau erau de natură sexistă, fiind foarte dureroase. Ashton s-a retras într-o dependenţă de muncă, efectuând deplasări internaţionale, evitând contactele cu presa, construind asiduu şi încet legături personale cu actori globali precum Iranul, fostul secretar de Stat american Hillary Clinton şi ministrul chinez de Externe. În regiunea Balcanilor, Ashton a iniţiat o diplomaţie foarte personalizată cu premierii din Serbia şi Kosovo care a reuşit să producă un succes major, dar puţin observat .
Balcanii, un succes discret
Acum două săptămâni, sârbii, care refuză să recunoască independenţa fostei provincii secesioniste Kosovo, au participat pentru prima dată la alegerile locale kosovare, acceptând în mod tacit legitimitatea Guvernului din Kosovo. Este aproape sigur că acest lucru nu s-ar fi întâmplat fără angajamentul neîntrerupt şi fără acţiunile de mediere ale lui Ashton între cele două părţi prin zeci de întâlniri şi dineuri prelungite târziu în noapte.
Descriind abordarea lui Ashton la negocierile pe tema crizei nucleare iraniene, un fost oficial european de rang înalt afirma: “Poţi obţine multe lucruri dacă îi laşi pe alţii să îşi asume succesele”.
Balcanii au necesitat o abordare diferită: [[“Ashton are un merit enorm în relaţia dintre Serbia/Kosovo, unde contribuţia sa personală nu poate fi în niciun caz trecută cu vederea”]].
În schimb însă, politica externă a UE a primit o lovitură puternică săptămâna trecută, când preşedintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, a respins brusc acordul strategic cu Europa care ar fi urmat să fie parafat de Ashton cu ocazia summitului Parteneriatului Estic programat săptămâna aceasta în Lituania.
Formatul negocierilor desfăşurate la Geneva zilele trecute şi în urmă cu două săptămâni a fost cel al unor serii de ameţitoare “bilaterale”, întâlniri separate cu reprezentanţii Iranului şi cei ai celorlalte şase ţări, precum şi nenumărate reuniuni între oricare două dintre cele şase mari puteri. Apoi, a fost o neobişnuită sesiune plenară, în prezenţa tuturor părţilor.
În această diplomaţie multidimensională complexă, singura persoană prezentă aproape permanent cu o poziţie de coordonare a fost Ashton. Ea a avut sarcina de a sintetiza opiniile diferite, de a convinge, de a micşora diferenţele, de a transmite mesajele de la o parte la alta.
"Cel mai bine plătit diplomat din Occident"
Cea mai mare parte a activităţilor preparatorii în negocierile iniţiale a fost făcută de Robert Cooper, fost diplomat şi director de strategii pentru politică externă al Marii Britanii şi Uniunii Europene. În prezent, acest rol este îndeplinit de Helga Schmidt, diplomat european de origine germană, care a fost la un moment dat şefa de cabinet a lui Joschka Fischer, fostul ministru german de Externe şi liderul verzilor.
Succesul diplomatic de zilele trecute este doar prima etapă, care va dura şase luni, spre o soluţie “completă” în disputa cu Iranul. Este discutabil dacă soluţia va fi găsită în cele 11 luni care mai rămân din mandatul lui Ashton. Dar îşi poate asuma deja o mare parte a meritului de a fi operat în limitele unei posibile soluţii şi de a fi facilitat un acord într-o situaţie de impas care dura de peste un deceniu, de când au fost făcute, în 2002, primele dezvăluiri despre programul nuclear clandestin, demarat de Iran în urmă cu 20 de ani.
[[În Europa, există destule personalităţi, în principal bărbaţi, care se înghesuie să o înlocuiască pe Ashton anul viitor]] – polonezul Radek Sikorski, suedezul Carl Bildt, în timp ce zilele trecute era evocat numele lui Frans Timmermans, ministrul olandez de Externe.
Catherine Ashton, la acea vreme fără experienţă în materie de politică externă şi un politician care nu deţinuse niciun post ales prin vot, nu a ştiut că va primi această funcţie, devenind cel mai bine plătit diplomat din Occident, până înainte cu două zile de a fi desemnată, în anul 2009.
A fost surprinsă. Zilele trecute, la Geneva, ea a fost cea care a surprins.
Reacţii
Credit diplomaţiei europene comune
În noaptea din 23 spre 24 noiembrie, după cinci zile de discuţii (şi zece ani de negocieri), cei “5+1” negociatori internaţionali (Statele Unite, China, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi Germania) au ajuns la Geneva la un acord asupra programului nuclear iranian, ce se presupune că va limita capacitatea Teheranului la scopuri civile.
“Succesul de la Geneva este, de asemenea, un succes pentru care trebuie creditată diplomaţia europeană”, scrie Slate.fr, potrivit căruia “pentru că Statele Unite nu au relaţii cu Teheranul şi manifestă un oarecare scepticism asupra utilităţii exerciţiului, Europa s-a regăsit în prima linie”, ca “lider al negocierilor în numele 5+1”. Un lider incarnat de patroana diplomaţiei UE, Catherine Ashton, căreia îi aduce un omagiu Foreign Policy, pentru care “cel mai mare câştigător” al maratonului diplomatic de la Geneva “ar putea foarte bine să fie o diplomată britanică, nu prea cunoscută, care evită presa şi a fost mult timp descrisă ca un politician fără greutate”:
ea şi-a petrecut ultimele zile închisă în negocierile interminabile cu ministrul Afacerilor Externe iranian, Mohammad Javad Zarif. […] Miniştrii Afacerilor Externe ale “5+1” au avut o întâlnire scurtă cu Zarif în acest weekend, dar Ashton a condus discuţiile şi a fost interlocutorul său principal.
“Acordul istoric cu noul guvern iranian este principala reuşită a traiectorei lui Ashton în fruntea politicii externe europene”, recunoaşte, la rândul său, El País, potrivit căruia
cu şase luni înainte de alegerile europene, pacea cu Iranul dă Înaltului Reprezentant al UE succesul de care avea nevoie pentru a-şi încheia mandatul. [...] Episodul de la Geneva, fără îndoială, va schimba puţina valoare care i se dădea până acum.
