Alegeți o limbă
În timpul deceniului trecut, Europa democratică a construit o imagine a Rusiei care corespundea unei ţări scufundate într-un pe atât de intens pe cât de ireversibil proces politic, economic şi social. Dezvoltarea economică, se spera, ar crea o societate de clasă medie unde, precum în alte locuri din Europa de după războiul rece, invidizii aspirau să se realizeze ca persoane într-un mediu de libertate, drepturi şi prosperitate împărtăşită. Mulţi au visat inclusiv, dacă nu la aderarea Rusiei la Uniunea Europeană, la stabilirea uui cadru strâns al relaţiilor în care să încapă “totul mai puţin instituţiile”.
Această oglindă rusească s-a spart în septembrie 2009, când Vladimir Putin, care terminase deja două mandate de preşedinte, şi-a anunţat intenţia de a se prezenta la alegerile prezidenţiale din 2012. Chiar şi Mihail Gorbaciov, care în trecut îl lăudase, considerându-l un modernizator, şi-a arătat public îngrijorarea faţă de această schimbare din politica rusească şi i-a cerut lui Putin să-şi reconsidere decizia.
Nu a fost nevoie să treacă cinci ani pentru a vedea până în ce punct preocupările lui Gorbaciov erau îndreptăţite. De la alegerile din 2012, Putin s-a străduit conştient şi sistematic să facă bucăţi această oglindă şi să blocheze orice perspectivă de modernizare a ţării.
Prieteni oligarhi
Astfel, în loc să deschidă economia spre exterior şi să încerce crearea unei clase independente de antreprenori, a preferat să concentreze puterea politică, economică şi mediatică în mâinile unei reduse elite de prieteni, oligarhi şi foşti colegi din KGB. Aici se poate vorbi de “elita extractivă”, o elită care blochează progresul politic şi economic al ţării pentru ceva care are tot mai puţină legătură cu ideologia şi tot mai multă cu motive pur personale: cu actuala structură economică, această elită este perfect conştientă că modernizarea ţării ar implica ieşirea sa de la putere.
Regimul lui Putin, prin intermediul unei concentrări de putere economică şi mediatică fără egal, a reuşit o ispravă care va rămâne pentru totdeauna în analele autoritarismului: a obţinut legitimarea democratică şi populară (pentru că Putin este, da, foarte popular) a unei oligarhii extractive care îşi datorează existenţa tocmai suprapunerii unui intens autoritarism politic cu o extremă inegalitate socială şi o exagerată concentrare a bogăţiei.
Puţin câte puţin, Rusia s-a transformat într-un petro-stat, o entitate care nu doar îşi construieşte puterea pe materiile prime ci poate, pe această bază, să ignore cererile de modernizare politică, economică şi socială ale societăţii sale. Aşa-numitul “blestem al resurselor” a creat în Rusia un hibrid unic: ceva la mijloc între o boli-Venezuela [concept referitor la oamenii de afaceri şi funcţionarii care au colaborat cu fostul preşedinte al Venezuelei, Hugo Chávez] unde banii din petrol şi gaz se utilizează pentru a construi baza de sprijin social de care regimul are nevoie pentru a menţine o aparenţă democratică şi o monarhie petroliferă care îşi ancorează legitimitatea într-un naţionalism rânced care se prăbuşeşte în religie, cultură şi miturile istorico-belice.
Obsedat
De la manipularea mijloacelor de comunicare la hărţuirea organizaţiilor independente ale societăţii civile sau a mişcărilor sociale (inclusiv homosexualii), trecând prin marcajul dur al influenţelor străine sau revindicarea atât a ţarismului cât şi a antonimului său, epoca sovietică, Putin s-a transformat într-un obsedat al identităţii şi al construcţiei naţionale.
Dacă e ceva ce se poate critica la Gorbaciov este faptul că viziunea sa nu a fost suficientă. Putin nu s-a limitat să administreze stagnarea Rusiei într-un mod răspicat şi plictisitor, de genul Brejnev. S-a străduit să construiască o Rusie iredentistă şi revizionistă care până la urmă a generat o mare problemă de securitate vecinilor săi europeni.
Considerâdu-i pe vecinii săi drept vasali obligaţi să colaboreze la crearea unei sfere de influenţă care să garanteze viabilitatea unei Rusii independente şi diferite de Occident, Putin a legat destinul său de cel al Ucrainei, fără să poată să-şi permită să piardă piesa cheie din proiectul său euroasiatic.
Astfel, a rămas închis într-o fundătură de unde nu poate nici să avanseze nici să se întoarcă: dacă avansează, va intra într-o confruntare economică cu Occidentul. Aceasta va slăbi petro-statul, va săraci oligarhii şi va irita opinia publică; dacă dă înapoi şi îşi abandonează acoliţii din estul Ucrainei, va fi criticat pentru că şi-a vândut cu laşitate sufletul şi identitatea rusă în schimbul unor monede puţine.
Oricum ar face, ceea ce este sigur este că un lider care şi-a construit întreaga carieră politică pe dorinţa de a răzbuna umilinţele suferite de Rusia, nu va permite să termine umilit.
