Alegeți o limbă
“Radarul este instalat aici”, arată József Szécsi, un păstor şi agricultor de 62 de ani care şi-a petrecut toată viaţa la Térvár, unde tocmai am ajuns.
Sprijinit pe grebla cu care e pe cale să strângă fânul, acest marinar al Panoniei, aşa cum muzicianul sârb Djordje Balašević îi numeşte pe ţăranii din Voivodina, fluieră şi câinele său Rigó fuge pentru a regrupa cele 23 de oi ale sale.
La câţiva metri de frontiera cu Serbia, Térvár este un sat cu vreo 30 de case, dintre care unele sunt la mai puţin de 100m de frontiera sârbă, şi populat cu 100 de locuitori. Poate locul cel mai liniştit pe unde am trecut pentru acest reportaj; o insulă de pace.
Vedem marea galben-verde a câmpurilor, albă iarna, care se extinde spre nord, pătată de oile lui Rigó şi József. În sud, orizontul va avea un obstacol: “De la fereastra mea, voi vedea zidul”, spune păstorul, iar oile lui nu vor mai putea paşte în câmpurile vecine. Bariera “nu ne va schimba vieţile, nici nu va rezolva nimic, deoarece ei [imigranţii] vor trece prin alt loc, pe râu”, adaugă el, arătând în direcţia Tisei, unul din cele două cursuri de apă care traversează Voievodina.
În aceeaşi zi în care am părăsit Térvár, 781de imigranţi au fost opriţi de poliţia maghiară, chiar lângă râu, la aproximativ cinci km. De-a lungul frontierei unde se termină zidul de sârmă ghimpată al lui Viktor Orbán, în fiecare noapte în jur de o mie de noi imigranţi trec din Serbia în Ungaria, şi de acolo, în Uniunea Europeană. Iar valul nu se micşorează. În acest ritm, în doar două luni, vor trece mai mulţi imigranţi decât în tot anul 2014, când 50 000 de persoane, potrivit Organizaţiei Mondiale a Migraţiilor, au trecut frontiera sârbo-maghiară. “Poliţia îi opreşte”, spune József, “dar ei nu vor să rămână în Ungaria. Vor să meargă la Londra, în Germania şi în Franţa. Sutem obişnuiţi să vedem refugiaţi trecând pe aici. Am văzut chiar şi o familie cu un bebeluş. Săracii, fugeau de un război în ţara lor, Afganistan”.
Apropo de Afganistan, câteva zile mai târziu, în gara Szeged, am întâlnit o fetiţă afgană care a fugit din Kabul cu mama sa, cu câteva minute înainte ca trenul de 4.36 să plece spre Budapesta.
“Cum te numeşti?”
“Cine eşti?” – răspunde ea, fermă, dar neîncrezătoare, într-o engleză perfectă. –
“Eşti de la poliţie?”
“Nu, sunt jurnalist.”
“De ce te-aş crede?”
“Poţi să ai încredere în el”, confirmă Márk Kékesi, un sociolog de 38 de ani din Szeged, şi unul din puţinii voluntari care îşi petrece noaptea la gară pentru a-i ajuta pe cei care aşteaptă un tren, care aşteaptă Europa. Dar ea tot refuză să-şi spună numele:
“Ce scrii în carneţel?”
“Povestea ta şi pe cea a persoanelor care călătoresc cu tine”, îi răspund.
“În toate ţările pe unde am trecut, toată lumea profită de situaţia noastră. Nu doar călăuzele. Toată lumea încearcă să ne fure, trişează asupra cursului de schimb, ne cer sume incredibile pentru taxi…”
“De asta sunt aici”, întrerupe Márk, “pentru că vreau să vă ajut şi pentru că îmi e ruşine de compatrioţii mei care profită de situaţia voastră”.
“Cum de vorbeşti engleza aşa de bine?”
“Am fost profesoară de engleză”, spune ea, mândră.
“Şi eu, am predat engleza. Suntem colegi!”, afirmă Márk.
Şi în sfârşit ne oferă cel mai frumos zâmbet al ei (dar tot nu ne spune cum o cheamă).
“Petreceam nopţi întregi să citesc până la două dimineaţa. Apoi, îi învăţam engleza pe ceilalţi copii [trebuia să aibă 9-10 ani în acel moment]. Mama şi cu mine am plecat din Afganistan acum aproape doi ani. Am muncit în Turcia, ea şi cu mine, pentru a obţine banii pentru restul călătoriei. Acum, suntem aici. Mergem în Germania. Vreau să devin medic. I have a dream…I just want a great future !”
“Şi îl vei avea! Eşti o fată deşteaptă, vei reuşi!”, conchide Márk cu un zâmbet larg.
Să ne întoarcem în prezent. “Dacă veniţi în Ungaria, să nu furaţi slujbele maghiarilor! Referendum asupra imigraţiei şi terorismului”. La intrarea în Szeged, la 15 km de Térvár, suntem întâmpinaţi de un imens panou care promovează un mega-sondaj lansat de guvern. Este doar în maghiară şi deci puţin probabil să fie înţeles de refugiaţi.
În mai-iunie, toţi cetăţenii maghiari au primit acasă o scrisoare de la premierul Viktor Orbán conţinând o duzină de întrebări. Ei îşi puteau trimite răspunsurile gratuit prin poştă sau internet. Printre răspunsuri, unele mai puţin ortodoxe, precum cele ale campaniei ani-anti-imigraţie a Vastagbőr (un blog ce s-ar putea traduce prin “Recalcitrant”), şi de Magyar Kétfarkú Kutya Párt ( Partidul Maghiar al Câinelui cu Două Cozi). Împreună au strâns peste 100 000 de euro pentru a face 80 de afişe de aceeaşi mărime cu cele ale guvernului, dar criticându-i sloganele, în engleză. “Scuzaţi-ne pentru primul nostru ministru”, “Vă rugăm, scuzaţi-ne dacă ţara noastră e goală, am plecat toţi în Anglia”, făcând referire la emigrarea maghiarilor către ţara atât de căutată şi de refugiaţi. Mai sunt şi altele, în maghiară, “Urâm pe toată lumea” (ironic) sau o frază atribuită lui Ştefan I “O ţară cu o singură limbă şi o singură cultură este o ţară slabă şi destinată eşecului.”
Rita Szlavkovits este o jurnalistă independentă. Ea a acoperit cu vopsea albă unele panouri despre consultarea referitoare la chestionarul naţional asupra imigraţiei şi terorismului..
“Se repetă istoria?”, o întrebăm pe Rita. “Mă tem că da. Oamenii au crezut că anumite lucruri nu se mai pot întâmpla în Europa, dar se întâmplă. Mi-am pierdut încrederea în Europa văzând reacţiile la această criză, şi de asta îmi e teamă.” “Mi-e teamă şi aici pentru că în Ungaria, guvernul poate schimba legile cum vrea şi asta dă o senzaţie de nesiguranţă.”
