Alegeți o limbă
Comparaţia între anul 2011 şi "al nostru" an 1989 nu ţine pentru o varietate de motive, începând cu faptul că majoritatea locuitorilor din ţările blocului comunist aveau toţi o imagine destul de bună, deşi distorsionată, de ceea ce este democraţia şi cum funcţionează. Această imagine reieşea din cultura comună la rădăcina însăşi a democraţiei, iar condiţiile sociale şi organizaţiile informale au facilitat tranziţia. Dar cum este în Orientul Mijlociu?
Regimurile arabe actuale rezultă din lovituri de stat militare. Cele mai multe au avut loc în timpul anilor '50 şi '60. Aşa cum Lenin a inventat odinioară ecuaţia "puterea sovietelor + electrificarea întregii ţări = comunismul", revoluţiile coloneilor în Egipt, Siria, Irak sau Libia au propus "naţionalismul arab + armata = independenţa".
Pe lângă monarhiile care au supravieţuit acestui val de lovituri de stat, s-a instalat apoi un model de regim care părea un răspuns destul de adecvat problemelor vremii respective. Noile state au ridicat baraje, au înfiinţat sisteme de sănătate şi educaţie, au procedat la naţionalizări şi au primit un sprijin considerabil din partea blocului sovietic. Dar alţi factori au împiedicat instalarea democraţiei.
Societăţile arabe se sprijină pe conceptul de supunere în faţa autorităţii
Lumea arabă nu a cunoscut această realitate, care fusese experimentată chiar şi de Europa de Est înainte de 1989, cel puţin într-o formă imperfectă. Mă gândesc aici la societatea civilă, la conceptul de libertate individuală, la acea tradiţie a dialogului deschis şi fără prejudecăţi sau la responsabilitatea personală. Exemplu grăitor: numele Pieţei Eliberării din Cairo, teatrul manifestaţiilor pentru libertate, nu se referă la libertatea civilă, ci la ceea ce a fost numit lovitura de stat a coloneilor din 1952. Este o referinţă la independenţa naţională colectivă, şi nu la autonomia individuală a cetăţeanului din ţările occidentale.
Dar tocmai naţionalismul arab, în mod ironic inspirat de socialismul şi naţionalismul european, este cel care a servit drept ideologie pentru a înlocui conceptele occidentale, precum dreptul de "a-şi cultiva propria fericire", şi a avut succes ceva timp. El a dat oamenilor un sentiment de identitate şi de ataşament faţă de un ţel comun, pentru care au fost capabili să sacrifice multe lucruri.
Tinerii din Cairo (spre deosebire de Tunisia mai laică, femeile de aici sunt mult mai puţin vizibile) au scandat şi ei cuvinte precum "libertate". Dar atunci când li se cere să-şi elaboreze mai precis revendicările, ei invocă cuvinte ca "justiţie" (în opoziţie cu corupţia şi inegalitatea) sau "demnitate" (împotriva statului poliţienesc şi comportamentele umilitoare).
Societăţile arabe se bazează mult mai mult pe supunere faţă de autoritate decât Occidentul. Voinţa statului, opinia celui mai bătrân sau a reprezentantului autorităţii trebuie să fie respectate. Lucrurile care jenează nu se rostesc cu voce tare. Divergenţele de opinie sunt adeseori văzute ca fiind o problemă. Pentru ca democraţia să aibă o şansă de a reuşi, trebuie în primul rând dezvoltată cultura dialogului şi mai ales gândirea critică.
Nicio denocraţie demnă de acest nume nu se naşte de pe o zi pe alta
Orientul Mijlociu nu a fost niciodată un spaţiu de libertate - că este vorba despre alegerea vieţii personale sau de libertatea de exprimare - dar cu siguranţă nu este nici un pământ privilegiat pentru implantarea absolutismului. Există aici, bine înrădăcinată, o idee clară a ceea ce trebuie să fie un guvern just şi legal, limitat nu numai de dreptul religios, dar şi de tradiţie, de figurile de autoritate şi de diverse instituţii bine stabilite. Trebuie ştiut de altfel că Islamul crede în egalitatea fundamentală a oamenilor, ceea ce îl face un mediu mai bun pentru apariţia democraţiei decât, de exemplu, sistemul de caste din India.
Dar să revenim la această poveste. Ideea unei repetări a "scenariului tunisian" în Egipt nu se bazează numai pe o analogie falsă cu Europa de Est [sfârşitul Cortinei de Fier], ci şi pe nişte asemănări înşelătoare între cele două regimuri din Africa de Nord. Guvernul lui Ben Ali a fost dictatura personală a unei singure clase sociale, a cărei soartă a fost pecetluită atunci când armata a ales să nu o mai susţină. Egiptul nu ar putea cunoaşte decât parţial o astfel de evoluţie. Plecarea forţată a lui Mubarak nu ar schimba fondul regimului, care se caracterizează prin poziţia dominantă ocupată de militari în inima statului.
Vom vedea în Egipt o democraţie sau un regim fundamentalist? Nimeni nu poate avansa o opinie pe această temă. Ar putea fi interesant aici să amintim analiza propusă de Alexis de Tocqueville privind apariţia democraţiei în lumea occidentală cu 180 ani în urmă. Tocqueville a remarcat că, deşi este adevărat că guvernarea maselor prezintă multe pericole, a se opune acestui proces inevitabil este în cele din urmă mai periculos decât a-l urma şi a-l reglementa. Nu este scris nicăieri că democraţia egipteană trebuie să fie imediat fără cusur. Chiar şi la noi [în Republica Cehă], ştim că o democraţie demnă de acest nume nu se naşte peste noapte.
Diplomaţie
Catherine Ashton se va duce sau nu la Cairo?
Acuzată, printre alţii de ziarul The Economist, de a ajunge cu întârziere la evenimentele internaţionale majore (cutremurul în Haiti, relansarea negocierilor de pace între israelieni şi palestinieni la Washington), Catherine Ashton intenţionează ferm să nu rateze evenimentele care au cutremurat Africa de Nord. Reacţia sa la răsturnarea regimului tunisian a fost prudentă, cea privind situaţia din Egipt a fost târzie. Abia în 8 februarie şeful diplomaţiei europene şi-a exprimat proiectul de a se deplasa la Cairo înainte de sfârşitul lunii pentru a întâlni reprezentanţii guvernului şi ai opoziţiei. Însă, scrie EUobserver, ministrul de externe egiptean a declarat că nu doreşte să primească vizitatori în cursul lunii februarie, întrucât, cum a explicat un membru al echipei Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri externe, "calendarul lor naţional este prea încărcat". Dna Ashton a insistat totuşi asupra dorinţei sale de a vizita Egiptul.
