2016, an decisiv: Naţionalismele triumfătoare vor reuşi distrugerea Europei ?

10 ianuarie 2016
Libération Paris

Va trece oare Uniunea Europeană de anul 2016? Ea nu a încasat niciodată, de la debutul construcţiei comunitare, în anii 1950, o astfel de succesiune de şocuri. Unele, cum ar fi de exemplu alternativa naţionalistă, ar putea să îi fie fatale.

"Simt pentru prima oară un pericol serios de dezagregare a UE", a avertizat, la finele lui decembrie 2015, germanul Günther Oettinger, comisarul european însărcinat cu domeniul numeric. Jean-Claude Juncker, preşedintele executivului european, s-a arătat ca neavând "prea multe iluzii" faţă de anul care începe şi, glumind, s-a considerat ca fiind "prea tânăr" pentru a spune dacă 2015 fusese sau nu cel mai dificil an din toată istoria Uniunii...

Din 2008, Europa cade din Caribda în Scila. Totul a început cu falimentul financiar american din 2007 care a dat naştere, în 2008, unei crize economice, cea mai gravă din 1929, care nu încetează să dureze de atunci în Europa. O criză care aproape că a distrus zona euro şi din care Grecia nu a ieşit încă. Aventurile politicii externe americane, dar şi britanice şi franceze, au destabilizat Macrekul şi Magrebul, gest care a determinat un milion de persoane să plece să caute un refugiu în Uniune şi conduce la o nouă creştere a terorismului pe tărâmul european. Iar eseurile diplomaţiei comunitare au trezit mereu ursul rus şi antrenat o dezmembrare parţială a Ucrainei dar şi o tensiune inedită între Estul şi Vestul european, care nu mai fusese simţită de la căderea comunismului, în 1990.

In faţa acestei policrize, pe care statele europene nu au prevăzut-o, dar mai ales nu au dorit să o anticipeze, căci asta ar fi însemnat să fie obligate la împărţirea suverană a precauţiilor, Uniunea a reacţionat în sfârşit. Uneori cu succes, aşa cum a demonstrat integrarea accelerată a zonei euro. Dar ceea ce a fost posibil în nouăsprezece ţări, şi încă totuşi într-un stil imperfect, din cauza refuzului francez de a renegocia tratatele europene, nu a mai fost în douăzecişiopt: criza refugiaţiilor, care încă nu s-a terminat, a dezvăluit fracturi imense între Est şi Vest, arătând cât de jalnic fusese realizată extinderea.

In timp ce, pentru o parte din Europa de Vest, Germania în primul rând, azilul şi respectarea minorităţilor sunt valori moştenite dintr-o istorie tulbure şi violentă, pentru fostele democraţii populare, nu este cazul: ele se văd în continuare ca fiind victime ale istoriei care au, din acest motiv, drepturi dar nicio obligaţie.

Atât de dornice de bani europeni şi de drepturi oferite de UE, solidaritatea este, pentru ele, un drum cu sens unic: ele au refuzat astfel să sară în ajutorul statelor depăşite de afluxul brutal de refugiaţi (în timp ce ele sunt la fel de responsabile de situaţie, deoarece au fost prezente în Irak în 2003) şi mai ales i-au respins cu violenţă pe acei musulmani, văzuţi ca fiind ireductibili civlizaţiei europene.... Au apărut ziduri rapid în Est iar propunerile Comisiei pentru ca Uniunea să acţioneze ca un singur trunchi s-au lovit de ostilitatea lor clară.

Această repliere în curtea naţională, în curs în acest moment, a fost pregătită de criza economică, cea care a aşternut patul populiştilor eurofobi. După 1929, mai multe ţări s-au gândit că fascismul era cel mai bun răspuns la provocările timpului. Optzeci de ani mai târziu, popoarele sunt la fel de tentate de soluţiile extreme pe care le numesc "populisme":dreapta autoritară este la putere în Polonia şi în Ungaria, ea participă la guverare în Belgia, Danemarca şi Finlanda, ea este în plină expansiune în Suedia, în Franţa, în Olanda, în Italia. In final, doar Germania şi ţările care au cunoscut dictaturi recente (Spania, Portugalia, Grecia) par imunizate. Terorismul islamist nu face decât să întărească aceste partide care fac din respingerea altuia fondul lor de comerţ.

Altfel spus, proiectul european bazat pe pace, toleranţă, libertate, statul de drept şi deschiderea spre lume nu are vântul în pânze: a sosit timpul intereselor naţionale meschine, imediate, iluzorii.

Cât timp va putea rezista Uniunea, un proiect născut pe ruinele fostelor războaie, la valurile de xenofobie şi de paranoia, care inundează din nou vechile noastre societăţi epuizate? Conducătorii europeni, de dreapta ca şi de stânga, în loc să meargă împotriva curentelor de opinie publică construite pe fricile lor, nu au găsit altceva mai bun de făcut decât să aleargă după partidele extremiste, aşa cum se întâmplă de exemplu în Franţa. Nimic nu mai pare să poată opri reîntoarcerea fantomelor naţionaliste, care au dus totuşi Europa în abis.

Factual or translation error? Tell us.