Ce ştie Erdoğan despre Europa

În ciuda criticilor liderului turc faţă de UE, este clar că viitorul ţării sale constă în adeziunea la Uniunea Europeană, consideră un editorialist al The Guardian.

Publicat pe 4 martie 2011 la 14:30

Cine are de gând să fie ipocrit, cel mai bine este să fie atât de grandios de ipocrit încât să lipsească un moment audienţa de oxigenul care le-ar permite să proceseze absurditatea absolută a ceea ce tocmai a spus. Merge de fiecare dată. Întrebaţi-l pe premierul turc Recep Tayyip Erdogan, mândru câştigător al ceea ce este probabil premiul internaţional suprem Muammar Gaddafi pentru Drepturile Omului.

Erdoğan era în Germania, unde răspândea localnicilor, evanghelia. Din punctul de vedere al germanilor, liderul semăna puţin cu Gaddafi atunci când i-a acuzat făţiş de fi rasişti gata să-i asuprească pe cei 3 000 000 de turci locali, forţându-i să vorbească germană şi împiedicându-i să-şi practice religia. "Nimeni nu poate ignora drepturile minorităţilor... Nimeni nu ne va putea smulge din cultura noastră", a aruncat Erdoğan unei audienţe de 11 000 imigranţi turci în Düsseldorf. "Copiii noştri trebuie să înveţe germana, dar ei trebuie mai întâi să înveţe turceşte", a tunat acesta, aducând fără să vrea apă la suspecta moară a Angelei Merkel, care afirmase că multiculturalismul "a eşuat în întregime" în Germania, deoarece imigranţii refuzau să înveţe limba ţării.

Fericit ca un turc în Germania

Desigur, nu a fost niciodată foarte amuzant să fi un imigrant turc în Germania. Este suficient să petreci numai câteva ore cu membrii partidului lui Merkel pentru a înţelege cât de puţin au evoluat atitudinile de la sosirea primilor Gastarbeiter(muncitori musafiri) de acum cincizeci de ani. Cetăţenia, când este acordată, este dată cu o meschinărie care s-ar crede că este special concepută pentru a amărî viaţa.

Şi totuşi, cine ar dori să împărtăşească soarta celor 15 milioane de kurzi din Turcia ? Cei care ar îndrăzni să dorească să-şi înveţe copiii mai întâi limba kurdă ar gusta cel mai repede limitele toleranţei turceşti. Iar în ceea ce priveşte libertatea de cult, aleviţii(aproape o cincime din populaţia musulmană) sunt victime ale unei discriminări sistematice, în timp ce însăşi frăţiile religioase care sunt coloana vertebrală a AKP-ului, partidul lui Erdoğan, sunt încă în principiu oficial interzise.

Newsletter în limba română

Ce e bine la Erdoğan, este că undeva adânc în pieptul său robust, acest fost fotbalist profesionist vrea să repare aceste greşeli, sau mă rog, unele dintre ele. Partidul său a făcut mai mult pentru a şterge această listă lungă de nedreptăţi decât oricare alt guvern de la fondarea republicii turce încoace. Dar este încă uneori greu de a şti cu care Erdogan avem de-a face. Este oare populistul care agită mulţimile aşa cum l-am văzut în Düsseldorf, care măguleşte cu cinism diaspora turcă pentru a-şi umple rezervele de război înainte de alegerile din iunie, sau Erdoğanul Atatürk religios, re-fondatorul Turciei, telalul păcii mondiale ?

Idealistul Erdoğan, excelent cunoscător al "clubului creştin"

Undeva înăuntru se ascunde încă un idealist emotiv, prompt să reacţioneze la cea mai mică provocare, originar dintr-o familie săracă venită la Istanbul, cu toate complexele consecvente acestui gen de situaţie. (Abdullah Gül, actualul preşedinte al Turciei, obişnuia să-i dea şuturi pe sub masă ca să-i aducă aminte să se controleze în timpul negocierilor deosebit de delicate cu generalii sau cu delegaţii europene în vizită.) Iată de ce, în ciuda tendinţei sale de a face pe Don Quijote, şi în ciuda corupţiei şi clientelismului în creştere în sânul propriului lui partid, Erdogan va fi probabil reales pentru un al treilea mandat fără precedent. Reuşind să bună botniţă armatei şi să liberalizeze economia, el a schimbat viaţa politică în asemenea măsură încât vechiul partid republican al lui Atatürk, care flirta cu extremismul naţionalist, a desemnat un alevit pentru a se prezenta împotriva lui.

Precum majoritatea turcilor, Erdoğan are o idee destul de confuză despre istoria ţării sale înainte de aşa-numita "independenţă", şi consideră în general Imperiul Otoman drept o perioadă de progres neîntrerupt şi de toleranţă islamică universală acoperind vreo şase secole. Arabii, egiptenii, grecii, popoarele din Balcani şi Caucaz gândesc probabil altfel. Prin naivitatea ei, o mare parte din politica externă neo-otomană a Turciei este aidoma lui Erdoğan. Turcia are sentimentul de a fi maltratată într-o Europă care se interiorizează şi devine pe zi ce trece din ce în ce mai puţin atrăgătoare. În plus, ea se zbate să-şi gereze propria creştere prea rapidă. În termeni de criterii economice fundamentale, Ankara consideră că are tot atâtea drepturi de a se aşeza la masa europeană ca România sau Bulgaria. Cu toate acestea, doar unul dintre cele 35 de capitole de negocieri pentru integrarea sa a fost finalizat de când acestea au început în 2004.

Dar chiar şi fără a cunoaşte decât marile linii ale istoriei turceşti, se înţelege că ţara are un destin la fel de european ca Marea Britanie. În Europa otomanii îşi ridicau marea parte a armatelor şi impozitelor lor, din Europa venea în mod tradiţional şi marea parte a elitelor lor. Este suficient să vezi şirul de camioane încărcate cu televizoare, frigidere şi calculatoare care stau la coadă pe kilometri la graniţa cu Bulgaria şi Grecia pentru a şti unde se află viitorul său. Erdogan ştie, în ciuda a ceea ce spun de-alde Sarkozy, Le Pen, Papa, sau uneori chiar şi el-însuşi despre acest "club creştin" exclusiv care ar fi Europa.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect