Alegeți o limbă
Trei elemente, care ar putea deteriora relaţiile dintre Franţa şi Italia, dau de gândit asupra dificultăţilor Uniunii Europene.
Un dezacord economic : Italia pregăteşte un decret pentru a se asigura că interesele francez nu preiau controlul, de altfel pe căi destul de obişnuite, a ceea ce ea consideră drept elita industriei alimentare italiene, şi anume gigantul laptelui Parmalat.
Un diferend politic în cazul libian : francezii, împreună cu Marea Britanie, ar vrea să-l izgonească pe Gaddafi, pe când Italia, datorită bunelor relaţii ale acestuia cu Berlusconi, caută prin toate mijloacele să-i permită dictatorului o ieşire negociată şi onorabilă.
În cele din urmă, o ceartă în jurul imigraţiei : italienii care, prin insula Lampedusa, reprezintă punctul de intrare al celor care doresc să intre în Europa în urma revoluţiilor, se scandalizează de atitudinea francezilor care blochează la frontiera franco-italiană imigranţii care caută să-şi continue călătoria şi să găsească de lucru în Franţa.
Spectrul experienţei irakiene din 2003
Prima dificultate este total incompatibilă cu normele de funcţionare ale unei pieţe unice. Poziţia italiană este deci cu greu acceptabilă. Dar desigur ţine de o tematică utilizată din ce în ce mai mult de guverne, şi anume patriotismul economic, ridicat ca un scut împotriva forţelor pieţei. Germanii, pentru un timp cu cazul Opel, dar şi francezii au folosit cu bunăvoie acest argument pe care astăzi Italia îl întoarce împotriva Franţei. Acestea sunt războaie sterile care se desfăşoară de cele mai multe ori în detrimentul consumatorilor europeni, deşi mişcările de concentrare ridică probleme sociale incontestabile. Dar ar fi rolul Europei să le regleze.
A doua problematică se referă la subiectul unei apărări europene. Atitudinea Romei, care este mai apropiată de Moscova decât de Paris şi Londra, este în principiu cu greu acceptabilă. Legăturile speciale dintre Berlusconi şi Gaddafi şi între Putin şi Gaddafi explică în parte îngăduinţa acestor doi lideri faţă de colonel. Dar, mai ales, atitudinea italiană, şi în special cea a Germaniei, ne amintesc de anul 2003. Ca şi cum am trăi un fel de 2003 în sens invers. În acel an, războiul din Irak sfâşiase Europa. Pe de o parte Roma, Londra şi Madrid alături de George Bush.
De cealaltă, Berlin şi Paris care formaseră cu Moscova o axă opusă războiului. Trebuie amintit faptul că UE a şters cu greu această urmă. Şi trăim acum un nou paradox. Apropierea, într-o operaţiune militară sub semnul datoriei de a interveni, deci al valorilor pe care le preţuim, ordonată în jurul unei axe Londra-Paris, este poate un semn că ar fi posibilă alăturarea Marii Britanii la un embrion de apărare europeană. Aceasta este cu atât mai necesară cu cât conducerea americană nu mai este ceea ce a fost, iar diferenţa se va face prin urmare între aceşti europeni care vor continua să facă apel la această conducere americană şi cei care, aşa cum au făcut Franţa şi Marea Britanie, consideră că este posibilă o altă distribuţie a rolurilor, lăsând mai multe iniţiative Europei, datorită acestei relative retrageri americane.
Fiecare pentru el însuşi şi UE pentru toţi
Pe cât atitudinea italiană, în termeni de ceea ce ar putea fi obiectivele europene, este deci discutabilă în ceea ce priveşte Libia, pe atât, în materie de imigraţie, nu putem fi decât şocaţi de lipsa de solidaritate de care i se dă dovadă. Situaţia din Lampedusa ilustrează într-adevăr încă o dată o deficienţă foarte gravă în Europa. Fiecare ştie că un eventual control al fluxurilor migratorii nu poate depinde decât de o atitudine din ce în ce mai coordonată şi coerentă a ţărilor europene în cauză. Ori, ce am văzut ? Un spectacol insuportabil al unui guvern italian care a lăsat situaţia să se înrăutăţească pentru a justifica mai uşor, în ochii opiniei publice, măsuri radicale; şi în acelaşi timp, lideri europeni care par a fi luat toţi modelul lui Pilat din Pont. Această situaţie este inacceptabilă.
Putem vedea prin aceste episoade, care opun pentru o dată Italia şi Franţa, că fiecare zi care trece ar trebui să ne convingă puţin mai mult să reluăm cu orice preţ calea integrării europene.
Din Italia
Berlusconi respins în Tunis
“Mal-tratat”: ironizează Il Manifesto după respingerea de către guvernul tunisian a acordului vizând să se opună imigrației provenind din Tunisia, propus pe 4 aprilie de șeful guvernului italian cu ocazia vizitei sale în capitala tunisiană. Acordul prevedea ajutoare de 150 de milioane de euro în schimbul repatrierii a mii de tunisieni debarcați în ultimele săptămâni pe coastele italiene. “Fragilul guvern tunisian trebuie să țină cont de opinia publică. Atitudinea guvernului italian față de imigranți este supravegheată de toate mijloacele de media”, explică cotidianul de stânga, care arată cu degetul gestionarea groaznică a “invaziei” migratorii, a cărei aplicare a fost mai redusă față de previziunile catastrofice ale Ligii Nordului. “De la cea de-a șaptea sau opta putere economică a lumii, ne-am fi așteptat la un alt răspuns. Avem impresia că litania despre Europa care ne-a abandonat este o perdea de fum pentru a justifica incompetența, confuzia și, mai ales, eșecul unei politici pe termen lung asupra imigrației”.
