Alegeți o limbă
Britanicii îl numesc sindromul NIMBY, acronim care provine de la sintagma "Not In My BackYard" - "Nu în curtea mea". Pasul înapoi făcut de Guvernul italian în problema centralelor nucleare, la care am asistat în ultimele zile, este un caz clar al sindromului NIMBY. În practică, problemele apărute la centrala niponă Fukushima au demonstrat că este posibilă producerea de accidente grave la centralele nucleare. După Fukushima, s-a ajuns aproape imediat la o opoziţie faţă de astfel de centrale. Nu în curtea mea, construiţi-le în alte locuri, pentru că nu avem încredere!
Dar dacă vă gândiţi că sindromul NIMBY afectează doar centralele nucleare sau incineratoarele pentru deşeuri, vă înşelaţi. Observatorul sindromului NIMBY, care urmăreşte fenomenul în Italia, a cuantificat amploarea fenomenului. Dintre acţiunile de contestare a instalaţiilor pentru producerea de energie electrică, peste 70 % sunt îndreptate împotriva centralelor cu biocombustibili, hidrocentralelor, instalaţiilor eoliene sau panourilor solare. Toate proiectele verzi şi pentru energie regenerabilă, care ar putea să ne scape de combustibilii de origine fosilă, sunt contestate de comitete spontane, de primari ai localităţilor sau de organizaţii; mai rău – iar aici apare un paradox – doar 5% dintre acţiunile de contestare vizează infrastructura industrială. "Campionii" sindromului NIMBY sunt organizaţiile civice şi mişcările politice convenţionale, care adună peste 60 % din protestele de tip "nu în curtea mea". Motivele sunt aproape evidente: preocupare, teamă, dezinformare, lipsă de încredere în clasa politică, dar cel mai mult căutarea unui consens pe termen scurt.
Sindromul NIMBY- "Not In My BackYard"
Utilizarea sindromului NIMBY în scopuri electorale este uşoară şi fructuoasă. Pasul înapoi făcut de Guvernul italian în problema construirii centralelor nucleare este o demonstraţie concretă a rezultatelor care se pot obţine prin cedarea în faţa presiunilor publicului. Şi nu este o veste bună, mai ales pentru cei care se aşteaptă ca după renunţarea la energia nucleară să urmeze dezvoltarea surselor de energie regenerabilă. În mod paradoxal, în Italia este mai uşor să construieşti o centrală nucleară decât instalaţii eoliene care să asigure echivalentul energetic produs de aceasta. Şi acest lucru se întâmplă dintr-un motiv simplu: dacă centrale nucleare s-ar construi trei sau patru, din turbine eoliene – acum singura alternativă competitivă din punct de vedere cantitativ şi economic cu energia nucleară în Italia – trebuie construite câteva mii, răspândite pe un vast teritoriu.
Patru centrale nucleare de câte 1 600 de megawaţi – acesta era planul Guvernului italian la care tocmai a renunţat – ar fi produs o cantitate de electricitate de 44 de terawaţi anual, adică 15 % din producţia naţională a Italiei. Pentru a genera aceeaşi cantitate de energie prin instalaţii eoliene ar fi necesare peste 12 000 de turbine. Este vorba de turbine cu înălţimea de 120 de metri, cu pale având diametrul de 75 de metri, având fiecare 1 100 de tone de beton, oţel şi aluminiu. Ecologiştii le numesc "monştri ecologici", cert este că, văzute de aproape, sunt cu adevărat impresionante. Chiar montând doar jumătate dintre acestea şi compensând restul necesarului energetic cu panouri solare, biocombustibili şi prin economisirea de energie, tot rămân de instalat 6 000 de turnuri. Sunt peste şapte milioane de tone de ciment şi oţel. Comparativ, Empire State Building cântăreşte doar 275 000 de tone. Se vorbeşte de construirea a 25 de turbine eoliene care ar ocupa o suprafaţă de 2 400 de kilometri pătraţi.
Alimentarea din energii regenerabile, posibilă
Instalarea a mii de turbine eoliene este posibilă din punct de vedere tehnic. Producţia mondială de oţel este de aproximativ 1 200 de milioane de tone pe an, deci materialele nu lipsesc, iar tehnologia este sigură. Dar este vorba de montarea a mii şi mii de turnuri uriaşe – nu de două ventilatoare – de o cantitate enormă de oţel şi de ciment, în principal în regiunile Apulia, Sicilia şi Sardinia, care au cel mai mare potenţial eolian. Problema impactului mediului asupra turnurilor eoliene există şi în Danemarca, unde instalarea unor noi turbine de 150 de metri în zona Port Nord din apropiere de Copenhaga a atras furia locuitorilor din cartierul Gentofte, inclusiv a viceprimarului.
Spus altfel, probabil că este posibil să ne alimentăm din energii regenerabile. Totuşi, fie învăţăm să trăim cu mult mai puţină energie – dar economisirea trebuie să fie într-adevăr majoră, nu doar două becuri mai puţin – fie trebuie acceptat impactul ambiental al turnurilor eoliene, panourilor solare, centralelor cu biocombustibili şi aşa mai departe. În practică, trebuie să se renunţe la sindromul "nu în curtea mea" şi să se accepte cu deplină maturitate că energiile regenerabile au nu doar avantaje, ci şi dezavantaje. Dacă nu va se va înţelege acest lucru, guvernele de orice culoare politică vor trebui să instaleze mii de turbine eoliene, panouri solare sau centrale cu biocombustibili în pofida opoziţiei a mii de primari, consilieri locali, specialişti ambientali, guvernatori sau contestatari. Într-o Italie formată din regiuni şi în lipsa unui plan energetic strategic contrângător la nivel naţional, ar fi necesare câteva milenii.
