Ana Karenina, regie de lituanianul Eimuntas Nekrošius în 2008.

Cortina se ridică în Est

Gata cu marile nume ale spectacolului european! De acum înainte ştafeta este asigurată de o nouă generaţie de regizori, marea majoritatea provenind din Europa Centrală şi de Est.

Publicat pe 27 mai 2011 la 16:09
Ana Karenina, regie de lituanianul Eimuntas Nekrošius în 2008.

În 2009, Pina Bausch, fondatoarea legendarului Tanztheater Wuppertal, adevărat simbol al dansului contemporan, a murit subit. Regizorul Peter Brook, de 86 ans, tocmai a părăsit direcţiunea Teatrului des Bouffes du Nord (Paris), pe care îl fondase odinioară. Cât despre Peter Stein, legendarul director al berlinezeiSchaubühne am Lehniner Platz, punerea în scenă este mai degrabă o “vioară a lui Ingres”[o a doua ocupaţie] astăzi. Iar Robert Wilson nu mai dă cu adevărat tonul. Dar naturii nu îi place vidul, iar nou-veniţii iau locul vechilor maeştri în funcţie de schimbările politice şi sociale de pe bătrânul continent.

Gimnastica lituaniană

Primul maestru provenind din noua Europă, este lituanianul Eimuntus Nekrosius. Născut în 1952, format la Moscova, a ştiut să-şi creeze propriul stil practicând o lectură în profunzime a textului, rămânând în acelaşi timp fidel autorului. În interpretările sale, piesele lui Cehov, Schakespeare sau Faust al lui Goethe, au devenit mituri contemporane. În 1994, a primit prestigiosul premiu al Festivalului “Noile realităţi teatrale” de Torun, decernat celor mai interesanţi creatori din teatrul european.

Câţiva ani mai târziu, lumea a descoperit un alt lituanian. Oskaras Korsunovas, 17 ani, şi el laureat, în 2001 al premiului Festivalului “Noile realităţi teatrale”. A introdus în saloanele europene teatrul absurdului rus, şi a integrat întrebărilor absurdităţii existenţei umane rolul hazardului în viaţă. A introdus de asemenea în repertoriul teatrului lituanian o nouă dramaturgie europeană, un sens al brutalităţii.

Linia teatrului creat la Vilnius de Oskaras Korsunovas: “Să prezinte autorii clasici într-o dramaturgie contemporană şi autorii contemporani într-o dramaturgie clasică”. Reţeta a avut succes pe scenele vechii Europe, inclusiv la Comedia franceză.

Newsletter în limba română

Angajamentul german

De la căderea Zidului Berlinului a apărut o nouă generaţie de regizori germani. Printre ei, doi regizori ale celor mai mari scene berlineze, Frank Castorf (născut în 1951), la Volksbühne, şi Thomas Ostermeier (născut în 1968,) la Schaubühne, au dat tonul vieţii teatrale a întregii Europe în ultimele trei decenii.

Au reînviat teatrul, demontând piesele clasice, criticând consumerismul şi capitalismul, flagelând auditoriul din punct de vedere fizic şi câteodată chiar şi psihic. Au spus nu dictaturii audienţei, au denunţat ipocrizia şi falsa pudoare. “Cele mai bune spectacole ale lui Frank Castorf obosesc, sunt lungi, complicate, zgomotoase, pline de exaltare, câteodată ilogice. Le lipseşte o naraţiune lineară şi o concluzie interpretativă”, notează criticii cu bucurie.

Să încalci regulile este deviza teatrului lui Castorf. În schimb, Ostermeier mizează pe piesele dramaturgilor contemporani englezi şi germani care descriu mecanismele sociale brutale. Sunt poveştile rataţilor, marginalilor, celor excluşi. În punerea în scenă a pieselor clasice, el a creat spaţii tipice ale noii burghezii şi le asociază unor referinţe comune scoase în serie, de filme sau cântece.

În Polonia, artiştii care domină teatrul nostru şi care fac şi carieră în străinătate se numesc Krzysztof Warlikowski (născut în1962) sau Grzegorz Jarzyna (născut în1968), urmaţi de mai tinerii Jan Klata, Maja Kleczowska sau duo-ul Strzepka-Demirski.

Dansul flamand

Teatrul european a fost stimulat de o mică regiune din Nordul Europei şi al Belgiei: Flandra. Artiştii originari din Gand, Anvers, Bruxelles şi-au creat propriul limbaj teatral. Forţa lor stă în educaţia şi experienţa într-un domeniu al artei: dansul, interpretarea artistică, artele vizuale sau arhitectura pe care le transpun în scenă.

Valului de teatru german angajat din punct de vedere social i-au adăugat un pic de aer proaspăt, de lejeritate, de lirism (dar deseori şi de brutalitate) şi o manieră foarte personală de a spune poveşti. Needcompany a lui Jan Lauwers este un grup de artişti, de dansatori, de cântăreţi şi de actori. Jan Fabre foloseşte aceleaşi procedee – interpretarea, drama, dansul – dar într-o tonalitate mai sombră şi brutală, fără să ezite să apeleze la corpuri, la fluide corporale. Sunt istorii universale, mărturie a stării civilizaţiei europene.

Îi mai avem şi pe Luc Perceval, aflat în Germania, în prezent director al teatrului din Hamburg, Thalia Theater, şi pe Christoph Marthaler, elveţianul, muzician de formaţie, al cărui teatru oscilează între concert şi reprezentări teatrale. Foarte sensibil la climatul social, el se situează între teatrul flamand şi cel german.

Foarte apropiat de arta vizuală şi de arta interpretării lui Jan Fabre, italianul Romeo Castelucci este unul dintre cei mai mari vizionari ai teatrului european de astăzi. Lucrează împreună cu trupa familială Societas Raffaello Sanzio. Tripticul său inspirat de Divina comedie a lui Dante, “Infernul”, “Purgatoriul” şi “Paradisul”, a cunoscut un mare succes internaţional; a fost artistul invitat la Festivalul din Avignon în 2008.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect