Alegeți o limbă
Un american a vândut pontul. Majoritatea ţărilor europene nu participă la operaţiunile aeriene de sprijin al insurgenţei libiene, pe care o aprobă în principiu, pur şi simplu pentru că bugetul lor militar este prea limitat, a declarat recent [secretarul american al Apărării] Robert Gates.
Şeful Pentagonului a spus adevărul, dar nu tot adevărul. Nu numai că multe ţări din UE nu au aproape deloc forţe armate deoarece contau pe protecţia SUA de la începutul Războiului Rece iar dispariţia ameninţării sovietice i-a încurajat să-şi reducă şi mai mult efortul lor militar, dar chiar şi marile puteri europene, chiar şi Paris şi Londra, au capacităţi de proiecţie extrem de limitate. Franţa şi Marea Britanie pot asuma operaţiunea libiană dar, deja implicate pe alte terenuri, de exemplu în Afganistan, ele îşi epuizează rapid rezervele de muniţie şi mai ales duc lipsă de oameni şi echipament, iar situaţia se va înrăutăţi din cauza dificultăţilor lor bugetare.
De ce trebuie să aibă o ţară capacitatea de a reacţiona...
Foarte bine, vor spune acei dintre europeni care consideră că ţara lor nu a are ce căuta în Kabul, Misrata sau Abidjan. Dar dincolo de dezbaterea asupra motivelor acestor intervenţii, nicio putere nu se poate lipsi de mijloace militare fără a-şi pierde existenţa politică. Pentru a fi ascultată şi a conta pe scena internaţională, o ţară trebuie să aibă capacitatea de a acţiona sau reacţiona şi este şi mai adevărat pentru Uniunea Europeană în acest început de secol, pentru două motive.
Primul este că până şi cei dintre europeni care vedeau în dependenţa lor militară faţă de Statele Unite ale Americii cea mai bună garanţie de coeziune a taberei occidentale au fost nevoiţi să-şi revizuiască poziţia de când americanii nu au ridicat nici un deget pentru a sprijini Georgia în conflictul cu Rusia. În august 2008, până şi cei mai atlantişti dintre europenii au descoperit brusc că America putea alege stabilizarea relaţiilor sale cu Moscova în detrimentul unuia dintre cei mai fideli aliaţi ai săi europeni şi pune interesele sale înaintea unei solidarităţi considerate odinioară de nezdruncinat.
Polonia însăşi s-a alăturat ideilor europene de politică externă şi de apărare comună şi acest viraj a fost oportun încât a intervenit chiar înainte de krach-ul de la Wall Street. Deja decisă să nu mai lase un conflict european de mâna a doua să-i influenţeze interesele sale internaţionale, America a trebuit să injecteze atâţia bani publici în salvarea economiei sale încât chiar şi Pentagonul va trebui de-acum înainte să participe la efortul de redresare a conturilor federale.
SUA nu mai este jandarmul de serviciu
Statele Unite nu mai sunt dispuse să finanţeze apărarea Europei şi nu prea există motive de a gândi că o vor mai face din nou într-o bună zi. Perfect explicit, acesta a fost mesajul lui Robert Gates, şi reiese oricum din modul deliberat în care americanii îi lasă pe europeni în linia întâi în Libia. Trebuind să ducă pe umerii lor cea mai mare parte a acestei operaţiuni, europenii sunt obligaţi acum să constate că ar trebui să-şi mărească cheltuielile lor militare, cu atât mai mult cu cât vor trebui să înfrunte perioada lungă de instabilitate deschisă de primăvara arabă, de la Rabat la Sanaa.
Nimeni nu ştie unde va duce nebunia sângeroasă a regimului sirian, dar este sigur că va produce efecte în lanţ în întreaga regiune, la fel cum căderea colonelului Gaddafi va schimba drastic peisajul din Africa de Nord, atunci când se va întâmpla. Toate acestea se petrec la o aruncătură de băţ de Europa, care nu va putea nici sta indiferentă şi nici fi cruţată de efecte. Acesta este al doilea motiv pentru care europenii nu-şi mai pot permite să nu se gândească la finanţarea apărării lor, dar într-un moment în care reducerile bugetare ajung la os în majoritatea ţărilor UE, în care acestea devin intolerabile în Grecia şi riscă pretutindeni să stârnească tensiuni politice, este pur şi simplu inconceptibil de a lua de la educaţie, sănătate sau oraş pentru a da armatelor.
Europenii nu-şi vor putea intensifica efortul lor militar decât punându-şi în comun resursele şi dezvoltând programe comune. Este ceea ce au întreprins Marea Britanie şi Franţa. În ciuda atlantismului său, Marea Britanie a înţeles această nevoie care nu priveşte doar apărarea. UE trebuie să-şi pună în comun resursele în toate domeniile şi să-şi unească şi politicile. Aceasta este învăţătura de tras din observaţia lui Robert Gates.
Dezbatere
Mai bine stăm departe de Siria
"A interveni sau a nu interveni ?", se întreabă Chris Doyle, în The Guardian :
Urmărind cum regimul Assad a ucis mai mult de 1400 de sirieni, zecile de mii de arestări, utilizarea elicopterelor militare şi tancurilor asupra propriei populaţii, zvonurile de abuzuri şi ucideri de copii, mulţi se întreabă de ce, având în vedere că o intervenţie a fost considerată necesară pentru Libia, şi nu este vorba de aşa ceva pentru Siria. Regimul sirian nu s-a purtat mai bine decât omologul său Gaddafi şi totuşi occidentul nu ştie ce să facă, cum să facă şi cu cine, şi mai presus de toate nu a fost invitat să intervină. Există un proverb sirian celebru : "Ziwan-ul (secara) din ţara ta este mai bună decât grâul străinului". Cu alte cuvinte, poate că sirienii preferă un regim rău decât ceea ce străinii consideră bun pentru ei.
Sirienilor, scrie Doyle, nu prea le e poftă de intervenţii străine, "cunoscând bine istoria [regiunii] de ocupaţie străină şi interferenţe". De asemenea, ei "tind să nu fie impresionaţi de acţiunile NATO în Libia". Fără adversari ai regimului care să solicite măsuri din partea ONU, nici la nivel internaţional nu există poftă de intervenţie :
Un înalt oficial britanic mi-a confirmat că există puţine opţiuni în cazul Siriei. Rusia, China, Brazilia şi alţii se opun ferm oricărei acţiuni, chiar şi unor sancţiuni limitate din partea ONU. Care n-ar avea mult impact. SUA şi UE au impus deja sancţiuni deci nu este evident că ONU poate face mai mult. Cum s-a văzut în Irak, sancţiunile pe scară largă afectează mai degrabă populaţia decât regimul. Dar occidentul este singurul responsabil. Inconsecvenţa politicilor sale şi eşecul cimentării acţiunilor sale din punct de vedere etic şi în timp - de exemplu în Irak, Palestina sau răsfăţând regimurile dictatoriale - este ceea ce a condus la lipsa de încredere în motivaţia sa şi dilemele cu care se confruntă acum.
