Știri Criza datoriei publice

Recviemul german pentru moneda unică

În timp ce Germania ezită încă odată să salveze o Grecie aflată în pragul falimentului, săptămânalul german Der Spiegel afirmă ca nu numai că moneda euro, așa cum o știm, nu poate fi salvată, dar şi că aceasta reprezintă chiar o amenințare pentru viitorul întregii Europe. Extrase.

Publicat pe 20 iunie 2011 la 16:00

De 14 luni politicienii statelor din zona euro decid adoptarea pe bandă rulantă a pachetelor de ajutor financiar, se întâlnesc în summit-uri febrile, se luptă pentru compromisuri leneşe şi măresc riscurile, care iau dimensiuni gigantice.

Şi ocolesc constatarea simplă că aşa nu se mai poate. Vechiul euro, aşa cum era gândit, nu mai există, iar uniunea monetară europeană nu funcţionează. Avem nevoie de un plan B.

Şubrezirea legitimităţii democratice a ţărilor salvatoare devine marele handicap al managementului comun de criză. Au trecut vremurile dezbaterilor subtile legate de întrebarea dacă Parlamentul European îi implică pe cetăţeni proporţional şi drept în deciziile Consiliului şi Comisiei.

Atunci când este vorba, ca acum, despre o chestiune concretă, deciziile nu mai sunt luate în organismele semi-legitimate democratic, ci în cadrul unor summit-uri mai mult sau mai puţin secrete ale unor regenţi. Asta nemulţumeşte poporul.

Newsletter în limba română

Moneda euro, o primejdie pentru viitorul Europei

Criza datoriilor din zona euro a măturat deja două guverne în Irlanda şi Portugalia. Ar putea urma cel spaniol şi cel grec. Şi chiar şi cel german are probleme. O ruptură traversează continentul, între cei care au nevoie de tot mai mulţi bani şi cei care trebuie să-i plătească. Frustraţi, grecii se plâng de germani, germanii de greci, portughezi, spanioli şi italieni.

Proiectul politic pacifist al uniunii europene este ameninţat cu deraierea într-o ceartă a popoarelor pe teme economice. Moneda euro, care trebuia să unească Europa pentru totdeauna, a devenit cea mai mare primejdie pentru viitorul continentului. O dezmembrare a uniunii monetare ar arunca Europa cu câteva decenii în urmă şi poate că aceasta nu şi-ar reveni niciodată după această lovitură.

Poziţia sa este în orice caz ameninţată de noile puteri economice ale Asiei. De aceea politicienii Europei vor să apere euro cu orice preţ. De aceea decid adoptarea pe bandă rulantă a pachetelor de salvare. Ei vor să câştige timp şi speră că pieţele se vor linişti, iar reformele vor da roade.

În ciuda tuturor măsurilor luate pentru ajutorare şi în ciuda tuturor riscurilor pe care salvatorii şi le-au asumat, ţările slabe din zona euro sunt în aceeaşi situaţie ca în urmă cu mai bine de un an: pe marginea prăpastiei. Primele de risc pentru obligaţiunile lor au urcat la noi niveluri-record. Grecii au nevoie de bani proaspeţi. În caz contrar, sunt ameninţaţi de faliment, iar posibilitatea răspândirii crizei şi în alte ţări din zona euro este mare.

Există două alternative, dar niciuna ieftină

În principiu, există două alternative: una radicală, în care guvernanţii se rup de funia UE şi ţările cu probleme sunt lăsate în plata lor. Şi una pragmatică, în care se continuă aşa, poate ceva mai eficient, sperând într-o îmbunătăţire. Ieftină nu va fi însă niciuna dintre cele două soluţii.

Cura radicală funcţionează aşa: dezamăgiţi de progresele insuficiente şi de lipsa perspectivelor de îmbunătăţire a situaţiei, ţările din zona euro lasă Grecia să se descurce singură. Nu mai vor să arunce alţi bani după cei mulţi pe care i-au expediat până acum Atenei. În cel mai scurt timp, ţara ar intra în incapacitate de plată pentru că nu mai primeşte bani pe pieţele financiare.

Cum instituţiile de credit greceşti susţin în continuare o parte semnificativă a datoriei de stat, sectorul bancar este şi el ameninţat de posibilitatea mai multor falimente. Un asemenea procedeu disimulează pericolul de contaminare. Dacă Grecia alunecă într-un faliment necontrolat, este posibil ca investitorii să nu le dea bani nici altor state cu probleme. Ar urma o reacţie în lanţ, în urma căreia şi mai multe bănci ar trebui să se teamă de colaps.

Din perspectiva evoluţiilor imprevizbile, mulţi iau în calcul şi soluţia ultimă: Grecia părăseşte uniunea monetară şi reintroduce drahma. Cu câteva săptămâni în urmă, guvernul de la Atena cocheta cu gândul, iar între timp economişti cu reputaţie internaţională recomandă acest pas. El este susţinut de Nouriel Roubini, economist la New York University. Numai cu propria monedă ţara ar putea să-şi deprecieze moneda şi să-şi crească astfel competitivitatea, este de părere profesorul-star. Până acum, în fiecare criză financiară, deprecierea monedei a readus economia ţării aflate în criză pe linia de plutire, argumentează Roubini.

De la uniunea monetară la uniunea financiară

Chiar şi după ieşirea Greciei din zona euro, criza nu s-ar sfârşi, ci, din contră, ar putea să se mai ascută. Datoriile ţării ar rămâne în euro, deci ar fi peste noapte datorii în valută. Valoarea lor în noua monedă naţională ar creşte razant, pentru că drahma se depreciază. Debitorii greci abia şi-ar putea "respecta" datoriile. Din nou, băncile ar fi sub presiune, chiar în Grecia, dar şi în restul zonei euro.

La sfârşitul unei asemenea evoluţii, uniunea monetară ar putea să se spargă într-un bloc cu monedă tare şi într-un grup cu propriile monede mai slabe. O astfel de soluţie este favorizată de euro-critici precum fostul bancher al Bundesbank Wilhelm Nölling. El a introdus odinioară un recurs la Curtea constituţională împreună cu câţiva camarazi împotriva introducerii monedei euro şi acum introduce un nou recurs împotriva pachetului de salvare a zonei euro. Sentinţa Curţii constituţionale se lasă încă aşteptată.

Alternativa la dezmembrarea uniunii monetare este la fel de primejdioasă pentru că duce direct la "uniunea de transfer". Începutul a fost făcut demult, împlinindu-se mai mult de un an de veghe la căpătâiul grecilor, iar Mecanismul European de Stabilitate (MES) plănuit este un nou pas pe acest drum periculos. Sfârşitul ar putea arăta astfel: ţările cu deficit ar trebui să fie finanţate pe termen lung de Nordul mai stabil.

Ce a fost dat pâna acum sub formă de credit, s-ar transforma într-o subvenţie, care n-ar fi însoţită de dobândă şi nici n-ar trebui returnată. Din uniunea monetară s-ar forma o uniune financiară, iar ţara cu datorii s-ar transforma într-un receptor permanent de subvenţii, care ar fi dependent de alocările financiare ale vecinilor ei mai puternici din punct de vedere economic – asemănător cu Mezzogiorno în Italia sau Valonia în Belgia.

Exemplul uniunii monetare germano-germane

Pentru a împiedica asta, UE trebuie întărită politic printr-o guvernare centrală supranaţională, recomandă politicieni cu experienţă în domeniul economic şi financiar. Dar nu este atât de uşor, pentru că mai multă integrare nu înseamnă nicidecum că astfel dispar dezechilibrele economice. Nimeni nu ştie acest lucru mai bine decât germanii care în urmă cu 20 de ani au trăit experienţe traumatizante cu uniunea monetară germano-germană.

Pe 1 iulie 1990, marca germană a fost schimbată la raportul de 1 la 1 pe fosta marcă a RDG, şi la numai trei luni, land-urile estice s-au alăturat Republicii Federale. A fost cazul-model al unei uniuni monetare, însoţite de o uniune politică. Dar cine crezuse că rapida reunificare va atenua şocul economic al uniunii monetare germano-germane, a văzut curând că s-a înşelat.

Dezechilibrele economice în Germania reunificată s-au întărit. Mii de companii din noile land-uri s-au închis pentru că n-au reuşit să-şi ridice productivitatea la nivelul Vestului. Numărul şomerilor a explodat, iar transferurile financiare între cele două bucăţi ale ţării au depăşit curând un miliard. Şi în ziua de astăzi, land-urile est-europene şchioapătă în urma regiunilor din Vest.

Este un fapt. Unificarea germană nu are valoare de model, ci de exemplu descurajator. Ea arată cât de repede o uniune monetară prost construită poate conduce la o uniune de transfer pe termen lung. Un asemenea model nu este compatibil cu tratatele europene existente. Noi tratate ar trebui aprobate de toate Parlamentele, şi chiar supuse unor referendumuri. Dar poate că popoarele Europei şi reprezentanţii lor vor decide chiar înainte soarta uniunii monetare: la Atena sau Lisabona, dacă reformele cerute vor eşua din cauza opoziţiei străzii. Sau la Berlin, dacă vor trebui alocate noi miliarde.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect