Alegeți o limbă
Această criză nu este vizibilă, şi de aceea este periculoasă. Zeci de mii de germani îşi petrec zilele acestea concediul în Italia, se relaxează pe plaja din Viareggio sau mişună pe străzile Florenţei. Ei nu văd demonstraţii de masă aşa cum erau cu câteva săptămâni înainte în Atena şi Madrid. Nici nu văd panouri cu mesaje de ură faţă de germani ca în Dublin sau Lisabona.
Ca oaspete nu-ţi dai seama imediat dacă o ţară se află în pragul colapsului economic. Dacă acest stat este ameninţat de lipsa lichidităţilor şi dacă mai găseşte finanţatori. Ameninţarea nu se vede, chiar şi atunci când este vorba despre viitorul unui întreg continent.
De la începutul săptămânii obligaţiunile italiene se află în cădere liberă. Investitorii internaţionali îşi retrag capitalul, atât de repede şi de masiv, că până şi insider-ii pieţelor financiare sunt surprinşi. Este adevărat că economia Italiei a fost întotdeauna una dintre cele mai fragile ale eurozonei. Dar Italia a fost totdeauna şi o dovadă a faptului că un stat cu probleme mari poate ieşi la liman cumva. În sensul că poate să treacă drept fiabil, în ciuda datoriilor mari şi a crizelor guvernamentale latente, în ochii turiştilor şi investitorilor.
Sentinţa investitorilor
Acum eternul punct slab al zonei euro se clatină. Şi dacă deodată un faliment de stat al Italiei - lucrul de neconceput - devine realitate, atunci se apropie şi catastrofa cea mare: sfârşitul Euro.
Investitorii şi-au dat deja sentinţa. Ei îşi trag capitalul din multe ţări. Se vorbeşte despre "atacul Wall Street-ului asupra Euro, despre pieţele financiare necruţătoare, care ar lua în primire Italia, după Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania". Despre marile bănci americane, care au vrut să slăbească euro, pentru ca dolarul să poată să domine în continuare pieţele valutare. Este vorba şi despre politicienii Europei, care diseminează această veste în popor. Priviţi, noi facem tot ce putem pentru a salva moneda noastră, dar speculanţii sunt cei care distrug totul. Dar acesta nu este decât un adevăr parţial. Celălalt aspect, despre care nu se vorbeşte, este că tocmai prin manevrele lor de salvare, statele europene îi alungă pe acei investitori, de care au nevoie pentru salvarea euro.
În seara de 5 iulie, agenţia de rating Moody’s trimite o scurtă comunicare către clienţi – bănci, firme de asigurări şi fonduri de investiţii din lumea întreagă. Moody’s a analizat în săptămânile trecute bugetul Portugaliei, a vorbit cu oficiali guvernamentali şi bancheri, dar experţii nu sunt convinşi de ce aud. Ratingul datoriei Portugaliei a fost retrogradat. Agenţiile de presă răspândesc ştirea, şi peste tot în lume investitorii resping imediat obligaţiunile portugheze. Cursul euro se prăbuşeşte.
Comisarul UE pentru justiţie Viviane Reding cere prompt combaterea marilor agenţii de rating, iar colegul ei Michel Barnier vrea să interzică evaluările de bonitate pentru anumite ţări, iar ministrul de finanţe Wolfgang Schäuble va verifica dacă a existat "o conduită abuzivă".
Europa împotriva turbulenţelor de pe pieţele financiare – această poveste este uşor de vândut cetăţenilor. Din nou acum în cazul Italiei. Şi este adevărat: O fi mare datoria suverană a Italiei – dar contrar altor ţări, ea nu mai creşte. Băncile sunt sănătoase, finanţele gospodăriilor private sunt solide. Atunci de ce intră în panică pieţele acum?
Şi în această privinţă se găsesc indicii în comunicatul dat de Moody’s. Un motiv important pentru degradare ar fi "probabilitatea crescută ca o implicare a sectorului privat să fie cerută pentru a elibera noi credite de salvare". Agenţia de rating îşi face deci griji deci exact pentru lucrul pe care Germania vrea să-l impună neapărat: ca băncile şi societăţile de asigurări să-şi aducă contribuţia la finanţarea pachetelor de salvare. Benevol, dar în caz de necesitate sub ameninţarea constrângerii. Aşa au promis Merkel şi Schäuble Bundestag-ului şi parlamentarilor puterii.
Exact asta devine acum problema. În definitiv băncile şi societăţile de asigurări sunt plătite pentru investirea-plasarea cu câştig a banilor clienţilor lor. Dacă sunt ameninţate de pierderi, trebuie să se retragă. Aşa s-a întâmplat în Grecia şi-n Irlanda. Şi aşa se întâmplă acum în Portugalia şi Italia.
Astfel europenii, în frunte cu germanii, au intrat într-o dilemă strategică. Fie se renunţă la implicarea pe termen scurt a finanţelor mari, călcându-se peste voinţa Parlamentelor, fie îţi impui dorinţa în faţa Wall Street-ului, riscând astfel un exod masiv de capital. Într-un fel sau altul, cu fiecare zi în care guvernele ezită, incertitudinea creşte. Şi criza odată cu ea.
Un joc cu miză
Peter Demirali este unul dintre cei care dau moartă ideea de Europa. Managerul de portofoliu lucrează la firma de investiţii Cumberland Advisors în New Cork, care administrează peste 1,8 de miliarde de dolari pentru investitorii internaţionali. Ideea europeană ar fi "nobilă şi într-un fel demnă de admiraţie", spune Demirali. Dar continentului îi lipseşte fundamentul politic pentru o monedă comună. Euro nu are pentru el niciun viitor.
Acesta este un argument frecvent auzit pe Wall Street. Şi oricum aici sunt dirijate fluxurile globale de capital. Pieţele financiare nu au încredere în capacitatea politicii europene de a soluţiona problemele – deşi euro-zona are per ansamblu mai puţine datorii decât SUA. Speculantul de devize John Taylor a comparat moneda comună cu o găină, căreia i-a fost tăiat capul şi care mai fuge puţin, pentru ca apoi să cadă moartă.
Dezbinată, ezitantă, oscilantă – aşa percep investitorii Europa – şi de aceea îşi plasează banii în alte părţi. Jean-Claude Trichet, şeful Băncii Centrale Europene, a fost unul dintre cei care a avertizat întotdeauna în legătură cu logica nemiloasă a pieţelor. De săptămâni face turul capitalelor cu un mesaj: implicarea sectorului privat prin constrângere este foarte periculoasă. Ea n-ar servi protejării contribuabililor, pentru că în final ar creşte nota de plată. La summitul de criză de luni de la Bruxelles, Trichet va putea să-şi prezinte obiecţiile faţă de protocol. Mai mult nu va obţine.
Astfel Europa intră profund divizată în jocul final pentru euro. Fondul de salvare trebuie consolidat şi este posibil ca el să primească mai mulţi bani şi noi competenţe, iar dobânzile la creditele de salvare să fie reduse. Tot mai multe tabuuri sunt rupte. Dar este clar şi că europenii nu vor putea aloca niciodată atâţia bani cât este nevoie pentru a finanţa toate statele cu datorii. Şi de aceea Europa are nevoie de investitorii pe care tocmai îi alungă.
Din Germania
Naufragiu în curs
Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy se agaţă de un geamantan plutitor, Giorgios Papandreu se îneacă în spatele lor, iar la orizont, crucişătorul MS Europa se scufundă precum Titanicul: "La revedere Europa", exclamă Handelsblatt. Cotidianul economic are grijă să adauge un semn de întrebare în titlu, dar bilanţul său, al politicii în vremuri de criză, tot rămâne catastrofic: 890 de miliarde de euro cheltuite până în prezent fără rezultat. În afară de faptul că această politică de salvare a pierdut orice sprijin în Germania: în guvern, printre deputaţi, antreprenori şi oameni de ştiinţă, pe lângă alegători.
"În aproape toate ţările europene apare o rezistenţă împotriva unei noi puneri în comun a datoriei", scrie Handelsblatt. Şi între timp, observă Spiegel-Online, privirea cancelarului Angela Merkel, în călătorie în Africa, "rămâne lipită de laptop. Ea evită să răspundă la întrebările despre ceea ce se întâmplă pe pieţele financiare îndepărtate, în Europa, Asia şi Statele Unite ale Americii. Orice frază stângace poate provoca perturbări pe piaţă. Merkel preferă să tacă".
