Alegeți o limbă
Zona euro se apropie din ce în ce mai mult de o uniune fiscală condamnată la dezastru. Însă scepticii nu ar trebui să se bucure, pentru că haosul va ajunge şi în Marea Britanie.
În sfârşit, o criză adevărată. Operaţiunea franco-germană de salvare a zonei euro a fost inevitabilă pentru simplul motiv de a ocoli Armaghedonul. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, şi cancelarul Germaniei, Angela Merkel, au elaborat un nou plan "temporar" de salvare a Greciei şi vor proceda în mod similar cu Portugalia şi Irlanda dacă va fi nevoie. Contribuabilii germani vor plăti facturile grecilor şi vor ajuta băncile europene care continuă să obţină profituri din dobânzile de 20% pentru creditele suverane. Puterea câştigă întotdeuna, atât timp cât găseşte pe altcineva care să plătească.
Londra cere o uniune fiscală
O criză şi mai intrigantă a izbucnit în Marea Britanie. Ministrul Finanţelor, George Osborne, a dat dovadă de un cinism uimitor renunţând la opoziţia faţă de o Europă cu "două-viteze" şi cerând ca zona euro să se îndrepte rapid spre o uniune fiscală – în condiţiile în care Marea Britanie se menţine cu fermitate în afara uniunii monetare. O astfel de uniune, a argumentat Osborne, va disciplina statele care au datorii, evitând astfel anarhia sistemului bancar care ar putea afecta economia britanică. Marea Britanie nu ar urma să participe la niciun plan de salvare economică, dar se sprijină pe zona euro pentru a continua în direcţia unei uniuni mai strânse.
O fi cinic George Osborne, dar are dreptate în analiza sa istorică. Cel mai recent plan de salvare a Greciei apare în momentul în care Europa continentală este forţată să se transforme subit dintr-o federaţie lipsită de coeziune într-un stat unitar fragil. Dacă politica europeană va face implozie şi va reveni la xenofobie, frontiere închise, la acţiuni de purificare etnică şi la acte de boicotare a comerţului, atunci acesta este momentul. Acesta este cu adevărat un moment de răscruce.
De la crearea bazelor Uniunii Europene după al II-lea Război Mondial, un astfel de moment era cel mai mare pericol. Atât timp cât monedele statelor membre pot fluctua flexibil într-un climat de comerţ liber, economia politică extraordinar de diversă a Europei se poate bucura de o "geometrie variabilă". Supapa de siguranţă a devalorizării monedelor le permitea statelor membre să îşi adapteze politicile economice. Astfel, autonomia şi culturile politice proprii puteau supravieţui.
Spre politici economice în stil german?
Dar această supapă de siguranţă se închide acum. Subvenţii uriaşe vor fi transferate de la state cu economii performante spre ţări neperformante din zona euro, pentru a plăti datoriile guvernelor, a susţine proiecte şi a finanţa datoriile statelor suverane. Dar aşa se va ajunge şi la intervenţii birocratice şi disciplină fiscală. Acest lucru înseamnă armonizarea sistemelor fiscale, armonizarea acţiunilor de verificare, a reglementărilor şi a procesului decizional, însă departe de responsabilitatea faţă de electorat. Toate acestea trebuiau să urmeze după crearea uniunii monetare, în 1999.
Fiecare pas în direcţia dezvoltării uniunii monetare a fost urmat de reacţii. Iar testul va fi distrugerea sistemului. Trebuie făcut ceva pentru ca grecii să îşi plătească taxele, în caz contrar germanii vor refuza să le ofere subvenţiile. După cum a explicat ministrul britanic al Finanţelor, sunt necesare eurobonduri pentru ca Germania să poată susţine datoriile statelor sudice, dar acest lucru presupune ca statele sudice să accepte "politici economice după modelul german". Executivul de la Bruxelles trebuie să stabilească sistemul de taxare şi ţintele de deficit pentru statele slabe din zona euro, în caz contrar existând riscul ca falimentul băncilor să afecteze echilibrul economic oscilant al Europei. Însă încercările actuale ale Comisiei Europene de a impune un sistem fiscal uniform companiilor sunt deja contestate. Prin urmare, cum ar putea funcţiona o uniune fiscală?
Încrederea în proiectul european, un concept sovietic
Am asistat deja la reacţii dure ale cetăţenilor din statele cu probleme faţă de axa franco-germană şi faţă de Fondul Monetar Internaţional. Cetăţenii greci se revoltă pentru umilinţa pe care o resimt, iar germanii se revoltă pentru generozitatea Guvernului lor. În întreaga Europă, vechiul consens în favoarea Uniunii Europene pare să se evapore. Slovacii au refuzat să se alăture planului de salvare economică din zona euro, fiind acuzaţi de Comisia Europeană de "încălcarea principiului solidarităţii", cuvinte care amintesc de fosta Uniune Sovietică.
Cel mai recent Eurobarometru al opiniei publice arată că numărul persoanelor care nu au încredere în proiectul european îl depăşeşte pentru prima dată pe cel al celor care au încredere, în special în Marea Britanie, Germania şi Franţa. Sondajele de opinie arată că din ce în ce mai puţine ţări consideră apartenenţa la UE un lucru bun, opoziţia faţă de UE crescând pe măsură ce înaintăm spre nordul Europei. Există riscul ca atitudinile eurosceptice să apară de-a lungul graniţelor istorice. Cât timp Uniunea Europeană a fost un sistem comercial fiabil, era susţinută de comunităţile protestante din nordul Europei. Dar imediat ce UE a alunecat spre ortodoxia instituţională şi spre transferuri masive transfrontaliere, farmecul ei s-a mutat spre Contra-Reforma sudică. Limbajul folosit în primul proiect de tratat elaborat de Valéry Giscard d'Estaing era acela al unei enciclice papale.
Exact ca înaintea Reformei protestante, contribuţiile statelor din nordul Europei pentru a susţine subvenţiile şi a compensa datoriile Bisericii-mamă au durat ceva timp, dar nu puteau dura la infinit. Contribuabilii germani probabil că îi vor salva pe greci, dat fiind că jumătate din datoriile Greciei sunt către bănci străine. Dar aceşti contribuabili germani nu îi vor mai salva şi pe portughezi, pe spanioli şi pe italieni. Încercarea de refacere a sfântului Imperiu Roman este sortită eşecului. Tezele lui Luther vor fi lipite în curând, nu pe uşile Palatului Wittenberg, ci pe cele ale Palatului Berlaymont din Bruxelles (sediul Comisiei Europene).
"Uniunea monetară din ce în ce mai integrată" a fost mereu o fantezie periculoasă, o formă subtilă de imperialism a cardinalilor care pledează pentru o confesiune paneuropeană. Au crezut că pot nega realitatea politică. Încrederea exagerată în acest proiect se baza pe faptul că uniunea monetară ar fi putut, cine ştie cum, să păstreze neîntinată identitatea naţională şi că un Parlament European corupt putea oferi suficientă legitimitate democratică. Dar vremurile bune s-au încheiat, iar acea legitimitate nu poate justifica disciplina drastică ce trebuie impusă statelor care au datorii. După al II-lea Război Mondial, democraţia internă puternică este pilonul statelor. Măsurile impuse de la distanţă nu pot funcţiona.
Tentativa de impunere a unei uniuni fiscale întregii Europe va conduce la dispariţia proiectului european. Dar greşeala ministrului britanic al Finanţelor, George Osborne, şi a scepticismului acestuia este aceea de a dori atât de evident dispariţia proiectului european. Dacă uniunea monetară va ajunge să se destrame şi acest lucru va conduce la apariţia unui val de xenofobie, Marea Britanie nu va fi imună faţă de acest haos. Personajele care îl imită pe Napoleon, şi care s-au angajat în acest proiect, s-ar putea să sufere un nou eşec la Waterloo. Dar economia britanică probabil nu va scăpa de carnagiu. Uniunea monetară, mereu nefuncţională, este pe cale să provoace un dezastru european.
