Alegeți o limbă
În septembrie 1996 s-a produs un incident diplomatic între Spania şi Italia. La câteva zile după reuniunea anuală între guvernele ambelor ţări, celebrată în acel an în Valencia, José María Aznar a declarat pentru ziarul Financial Times că primul ministru italian, Romano Prodi, îi propusese ca Spania şi Italia să întârzie împreună trecerea la moneda comună pentru a putea îndeplini cu mai puţine suferinţe cele trei condiţii ale tratatului de la Maastricht: inflaţie mai mică, un deficit maxim de 3% şi un maximum al datoriei publice de 60% din PIB.
Cu tonul care îl caracterizează, Aznar a spus pentru FT că Spania nu avea nicio problemă şi că nu avea de ce să aştepte pe nimeni. Prodi, copleşit de politica de austeritate pe care i-o impunea programul de convergenţă, nu a avut altă soluţie decât să dezmintă acele acuzaţii şi să apese pedala cu o măsură deloc populară a unui impozit extraordinar: eurotaxa. În 1997, Italia traversa primul pas al tratatului de la Maastricht (în timp ce Hemult Kohl se făcea că nu vede problemele legate de datoria publică), şi, după câteva luni Prodi pierdea majoritatea din Parlament. Italienii visau să cheltuiască din nou iar omul de afaceri Silvio Berlusconi îi tenta.
Septembrie 2011. Cele două ţări sunt din nou pe cale să se ciocnească din cauza monedei euro. Spania tocmai a început cu o reformă fulger a Constituţiei iar Italia se mişcă greu pentru o aprobare labirintică a planului de austeritate, pentru care s-au redactat trei versiuni în ultimele săptămâni, într-un context de enormă confuzie politică şi puternice constestări din partea sindicatelor.
Italienii au aflat în această vară despre exigenţele concrete ale Băncii Centrale Europene prin Corriere della Sera, în timp ce în Spania, Guvernul încă neagă că ar fi sosit la Madrid o scrisoare a BCE ameninţând că va interveni. Această scrisoare există.
Italia opune mai multă rezistenţă
Spania este mai greu de disciplinat decât Italia. Vedem acest lucru acum. În ciuda orgoliului încetăţenit, este mai ascultătoare când lucrurile devin serioase. Este o ţară mai verticală, sindicatele nu sunt foarte puternice şi mişcarea 15-M este o răscoală fără program. O izbucnire intermitentă. Sunt alegeri cu orizont. Un ciclu se termină şi José Luis Rodríguez Zapatero şi-a propus să-şi salveze biografia orice-ar fi. Există o logică. Se ştie vulnerabil în faza catastrofală a PSOE şi stie cum se foloseşte de asta extrema dreaptă. A decis să se protejeze.
Italia opune mai multă rezistenţă Directoratului. Catenaccio [termen din domeniul fotbalului, care înseamnă apărare puternică]. Este ţara oraşelor, a firmelor familiale, a breslelor, a societăţilor mai mult sau mai puţin secrete şi a drepturilor obţinute. Economia sa este mai ermetică. Puţină penetrare din afară în industrie şi sectorul bancar, iar datoria publică este concentrată în mâinile caselor de economii naţionale. Berlusconi este în declin, dar nu există alternativă pe termen scurt. Italia are propriul său ritm şi o prăbuşire bruscă a echilibrelor interne ar putea fi catastrofală pentru Europa. Mezzogiorno este un butoi cu pulbere. Vă amintiţi de filmul Gomorra?
Germanii o ştiu şi de asta consideră absolut necesară disciplina de fier a Peninsulei Iberice. Aici găsim una din cheile reformei fulger a Constituţiei spaniole.
Regula de aur
Bruxelles nu este convins
În momentul în care adoptarea regulii de aur, unul dintre elementele "pactului euro plus" acceptat sub presiunea Angelei Merkel, este în dezbatere în mai multe state membre, "autorităţile europene sunt circumspecte" faţă de aceste proiecte de limitare constituţională a datoriilor statelor, scrie Le Monde. "Ceea ce poate fi benefic, dar cel mai important este să facem economiile necesare", afirmă astfel preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy. "De fapt, guvernele nu au nevoie de această regulă, ele o pot face şi fără o dispoziţie constituţională".
Principiul echilibrului bugetar este "o piatră de temelie" a Pactului European de Stabilitate şi Creştere, reamintesc unii funcţionari europeni. Şi totuşi, înainte de criză, Pactul nu a fost suficient pentru a impune un minim de disciplină şi este pe cale de a fi întărit pentru a împiedica mai bine şi a sancţiona mai greu noi derapaje. Iar acum, mai multe printre care Franţa, au unele rezerve privind întărirea Pactului, observă Le Monde. "Franţa a refuzat de mai multe luni să se îndrepte spre proceduri prea automatizate pentru a incita statele să împiedice derivele conturilor lor publice. (...) Această poziţie contribuie la blocarea negocierilor în curs între cei Douăzeci şi Şapte şi Parlamentul European. Şi este chiar şi mai prost percepută la Bruxelles, întrucât Franţa împreună cu Germania continuă să-şi proclame intenţiile de a da mai multa legitimitate viitorului guvern economic al Europei".
