Alegeți o limbă
Cu câteva zile în urmă pe site-ul nostru a fost postat un comentariu ciudat: "Şi când va scrie Presseurop despre succesele Europei? Nu totul merge rău pe continentul nostru", semnat Johant.
L-am privit intrigată un timp, încercând să-mi dau seama dacă cititorul nostru are dreptate sau dacă este o ironie. Şi iniţial vroiam să scriu un post despre ceva de genul "avem nevoie de un nou Monnet", sau "la ce folosesc Memoriile", ceva inspirat oricum de lecturile mele actuale: "Memoriile" lui Jean Monet.
De fapt, ambele idei se leagă. Cred că nu reuşim să publicăm suficiente articole pozitive despre Europa (ultimul de care îmi amintesc este articolul lui Vitalie Ciobanu, pe la începuturi) nu pentru că nu am vrea, ci pentru că veştile bune se fac rare. Şi pentru că veştile bune se fac şi rare, şi scumpe, şi parcă ne merge din ce în ce mai rău (cum ar scrie Pierre Vimont, bolnavi şi contagioşi cum suntem), parcă ai noştri lideri nu găsesc nicicum luminiţa de la capătul tunelului, mă gândeam să procedez asemeni unui mentor. Xavier Vidal -Folch.
Xavier, director adjunct al cotidianului El Pais, zicea, de la o tribună din Arcachon, că dacă ar fi după el, i-ar pune pe toţi cei care se declară jurnalişti europeni să citească ca lectură obligatorie "Identităţile ucigaşe" ale lui Amin Maalouf (nu cred că e tradus în română dar dacă ajută pe cineva, o fac cu plăcere) şi i-ar verifica asupra faptului că vorbesc cel puţin trei limbi străine. Deci eu i-aş pune pe toţi cei care afirmă astăzi că ştiu ce fac cu destinele noastre - Merkozy, Monti, Barroso, Băsescu, în fine, toţi - să citească de la A la Z memoriile lui Jean Monnet. Şi după aceea aş verifica şi treaba cu limbile străine.
Personal,sunt convinsă astăzi că liderii noştri nu l-au citit (toţi) pe Monnet. Sau dacă au făcut-o, au memoria scurtă. Altfel cum să-ţi explici că Merkozy se chinuie în durerile facerii să refacă alianţe duale care au fost deja testate prin anii 1917, de Monnet, pe când încerca să unească destinele postbelice ale Angliei şi Franţei, uitând că acesta este trecutul? Cum să-ţi explici că în loc să se ocupe de perfectarea visului statelor unite ale Europei, de chestii bazice, gen guvernanţă comună pentru o monedă unică, căci, aşa cum scriau Catherine Mathieu şi Henri Sterdyniak, în Cahiers français, "o monedă comună nu poate funcţiona între economii diferite ale căror guverne conservă o autonomie bugetară", unele ţări fondatoare ale Europei fac totul pentru a accentua diviziunea.
Numai zic nimic de solidaritate, a rămas doar un vis, nici despre echilibru sau onorarea promisiunilor. Dacă toate acestea ar fi fost nu un deziderat ci o obişnuinţă, nu aş fi fost, la Strasbourg, în urmă cu ceva timp, martora unor întrebări neaşteptate, în cadrul unei conferinţe susţinute la Biblioteca André Malraux, "Comment la crise redessine l'Europe"...Un participant m-a întrebat de ce mai visează ţările din Est la Europa, şi de ce ar mai avea nevoie cineva să viseze la ea. Un altul n-a întrebat nimic, dar a spus răspicat că lui i se pare că Uniunea Europeană nu i-a adus nimic concret, şi că el nu este gata să renunţa la suveranitatea Franţei pentru mai multă Europă. Le-am răspuns că Europa a început bine dar s-a poticnit la mijloc. N-am mai completat cu ce aş face eu dacă la o cină mi s-ar aduce doar supa şi promisiunea felului doi, ceva mai târziu. Aş pleca.
În fine, să fim optimişti şi să terminăm tot citându-l pe Monnet: "Il faudrait encore bien des épreuves avant que les Européens comprennent qu'ils n'ont de choix qu'entre l'union et un long declin"...
