Alegeți o limbă
Dacă. mai aveam nevoie de atenţie, acum o avem. Aproape toate canalele de televiziune vorbesc despre noi şi, dacă săptămâna care vine va fi ceva linişte şi pace, după 29 iulie, şi aflarea rezultatelor referendumului, tăvălăgul va începe din nou. Dincolo de opiniile analiştilor şi specialiştilor se află însă un segment public, important, care trebuie dar nu este încă testat. Ce crede românul obişnuit despre ceea ce vede şi aude? Am încercat să aflăm un răspuns prin analiza...psihologică a Iulianei Alexa, directoare a ediţiei române a revistei Psychologies.
„Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…” era concluzia proferată de către Raymond Poincaré, avocatul francezului Hallier. Acesta fusese concesionar la lucrările portului Constanţa, iar în martie 1900 s-a judecat cu statul român (România a pierdut procesul). De atunci, această judecată de psihologie socială a devenit emblematică. Românii înşişi fac referire la ea atunci când vor să-şi explice comportamentul colectiv propriu. A devenit un clişeu antropologic, un loc comun aproape vidat de reacţie afectivă, o definiţie a stării de fapt aflată la intersecţia dintre explicaţie, scuză, apărare, ideologie naţională şi chiar strategie de viitor.
Miturile fondatoare şi transmiterea comportamentelor
Dar ce este de fapt acest fatalism vecin cu depresia? Unde se pot căuta sursele ineficienţei româneşti? Unii invocă mituri culturale la fel de clişeizate. “Mioriţa”, poemul popular în care ciobanul este anunţat că va fi ucis şi care surprinzător, în loc să se apere, adică să pună în act strategia de conservare biologică aşteptată, fuga sănătoasă sau lupta, stă şi filozofează pe tema morţii. Îmi amintesc impresiile mele de lectură în adolescenţă atunci când am citit, studiat şi comentat prima dată poemul la şcoală. Pentru un copil de 14 ani era de neînţeles pasivitatea personajului în faţa morţii. Mi-a indus emoţii grave, o melancolie care a pavat ulterior drumul intelectual către descoperirea etosului ortodox, o “inginerie a eului” (Foucault) destinată exclusiv construcţiei vieţii de după moarte. Dacă “Mioriţa”, poem de glorificare a morţii, este azi brand naţional, asta spune ceva despre obsesia românilor pentru pasivitate dar şi eficienta transmitere transgeneraţională a acestui comportament…
Poate “Mioriţa” să fie o explicaţie suficientă pentru demisia românilor din faţa vieţii? Poate o poezie să explice de ce românii par lipsiţi de continuitate şi de proiect social pe termen lung? Românii simt azi şi dintotdeauna că nu se construieşte nimic, că nu există continuitate istorică. Emil Cioran numea acest fapt “adamismul românesc”, sentimentul că eşti mereu la început aici. Dragoş Cîrneci, fost lector în neuroştiinţe la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj spune că noi, românii suntem un popor “mai degrabă emoţional, care se panichează, se înfurie şi se întristează uşor, ceea ce corespunde profilului popoarelor sud europene. Autoritatea în exces de obicei este utilă în astfel de societăţi, motiv pentru care Ceauşescu şi dictatura sunt în continuare văzute de către unii români drept modelul politic bun. Şi Traian Băsescu, tot din acest motiv e apreciat, pentru că a avut un comportament dictatorial, care părea să inspire ordine. Aş mai enumera printre comportamentele româneşti gândirea pe termen scurt (hit and run), corupţia, destructurarea specifică marginilor, provinciilor”.
România, astăzi
Zilele acestea România este iarăşi în atenţia tuturor din cauza a ceea ce unii numesc lovitură de stat. Au fost demonstraţii de stradă polarizate extrem, pro şi contra preşedintelui Băsescu, pentru că românii se identifică mai ales cu o figură tutelară, doar cei educaţi politic văd clar încălcarea normelor statului de drept prin mazilirea fostului preşedinte, adevărata problemă. În general oamenii se împart în pro şi contra Băsescu ceea ce reprezintă o falsă problemă de fapt… Iar modul cum pui problema (frame-ul cognitiv) garantează concluzia. “Dacă premisele sunt slabe, concluzia nu va fi nici ea prea grozavă”, spunea Oscar Wilde.
Felul cum e prezentată informaţia e crucial pentru buna judecată. Televiziunea este din nefericire, principalul canal de informaţie în România de azi. Televiziunile manipulează infomaţia, o trunchiază. Or televiziunea are un puternic efect de real (Bourdieu). Vedem cenzură (fostului preşedinte i s-a împiedicat accesul în postul public de televiziune).
Că oamenii sunt revoltaţi, e vizibil pe Facebook. După un val de indignări puternice, cei mai radicali par să se fi liniştit. “Daca populaţia tace nu înseamnă că este de acord, înseamnă că e acrită de atâta spectacol politic, de schimbările dese... încât nici nu le mai pasă oamenilor ce va fi şi cine va fi, pentru că oricum nimic nu se schimbă”, scrie cineva pe reţeaua de socializare. Mulţi gândesc la fel. După inflamare urmează resemnarea. “În cazul românilor se vede acel
