Alegeți o limbă
Blonda belgiană vorbeste aşa cum gândeşte iar cei care au privilegiul să o asculte o adoră. La Tribunele Presei, organizate de Courrier International şi Consiliul regional Aquitaine, la Arcahon (11-14 octombrie), unde Presseurop a fost partener junior, Charline Vanhoenacker, corespondenta RTBF la Paris (radioteleviziunea belgiană francofonă), a pus punctul pe i în ceea ce priveşte unul din subiectele fierbinţi ale acestei cea de-a doua ediţii: Presa, o dictatură a elitelor ?
Nu cred că este vorba de o dictatură, ci mai degrabă de un monopol, cel al unei elite de jurnalişti. Si nu eu am utilizat în premieră această expresie, ci o telegramă emanând dinspre Ambasada Statelor Unite la Paris, dezvăluită de Wikileaks, care se referea la felul în care marile titluri devin purtătoare de cuvânt a ceea ce eu numesc gândirea unică.
Mai putem vorbi de obiectivitate în presă?
Putem vorbi despre un ziar obiectiv şi despre tuşa sa de subiectivitate. In şcolile franceze de jurnalism ni se spune mereu şi suntem învăţaţi că trebuie să facem diferenţa între genuri, să fugim de confuzia genurilor jurnalistice : articolul informativ este diferit de comentariu. In realitate, acest abecedar al meseriei este violat în permanenţă, şi a face o separare netă devine foarte dificil. Pe de o parte, editorialiştii au devenit staruri, şi pe de alta, profesorii noştri coboară de la catedră pentru a scrie în ziare, dar fără a respecta ceea ce tocmai ne-au predat. Uitând în permanenţă că jurnalismul nu este o disciplină, ci o tehnică. Reguli. Confuzia vine din faptul că, logic, ştiinţele umaniste nu sunt exacte. Absolut totul ar trebui balizat cititorii nu trebuie să fie luaţi drept idioţi (văd şi ştiu să facă diferenţa). Iar munca aceasta, de întoarcere spre obiectivitate, este rolul presei dominante. In analize apar comentarii, opinii proprii, în articolele de informaţie, nu. Fiecare trebuie să se autodisciplineze.
Cum mai putem crede oare în obiectivitatea presei când de acum înainte şi din ce în ce mai des, jurnaliştii mărturisesc deschis preferinţele lor politice?
Un jurnalist, naţional sau european, este înainte de orice un cetaţean, cu drept de vot, un drept pe care îl exprimă discret într-o cabină de vot. Ceea ce am văzut în timpul campaniei prezidenţiale din Franţa ar fi inimaginabil în Belgia : jurnalişti care declară pe faţă ca sunt de stânga sau de dreapta şi care acţionează şi scriu în consecinţă. Ziare care iau deschis o poziţie partizană bine definită, cum ar fi Libération, de exemplu, de stânga. O ţară în care centrul nu mai există.
Da, jurnalistul este un cetăţean, care are idei, dar care nu trebuie să le scoată în văzul lumii. Dacă afirmă că este de stânga sau de dreapta tot ceea ce va scrie va fi văzut prin această lupă. Ca şi în cazul votului, opinia sa trebuie să rămână în izolarea cabinei de vot. Obiectivitatea este un ideal, de aceea trebuie să-l urmăm.
Dacă Franţa nu se ilustrează printr-o presă obiectivă, care ar fi atunci oare cea mai virtuoasă ţară în domeniu?
Nu trebuie nici să exagerăm, există deja o diferenţă netă între presa pe Internet şi cea imprimată. In materie de grade de obiectivitate. Aceasta din urmă păcătuieşte mai mult prin comentariu, care este până la urmă o valoare adaugată. De acord, dar cu condiţia ca acest « zid chinezesc », cum este numită de presa anglo-saxona diferenţierea dintre articole de opinie şi comentarii, să fie respectat. Cât despre un ziar mai mult ca altul aş zice că astăzi Belgia are supremaţia: cele două mari cotidiene francophone, La Libre Belgique si Le Soir, nu se diferenţiază prin culoarea lor politică, ci prin faptul că primul este mai degrabă catolic şi celălalt mai mult laic. O asemenea luare de poziţie ca în Franţa, violentă, şi pe prima pagină, ar fi de neimaginat.
