Alegeți o limbă
Deja, nu pot să ascund zâmbetul care mi-a răsărit pe faţă atunci când, la o dezbatere care se vrea cumva o repovestire a Europei, dedicată “cosmopolitanismului”, am aflat că multe persoane ar dori să afle răspunsuri la următoarea întrebare: “dar ce credeţi despre ţara noastră?” ! Bineînţeles, este întotdeauna bine să ştim ce gândesc ceilalţi despre noi. O corectă imagine despre sine însuţi nu poate veni decât din comparaţia şi din contrastul diferitelor subiectivităţi, ale noastre, dar şi ale celorlalţi, şi acesta este de fapt unul din marile argumente în favoarea schimburilor culturale.
Trebuie să mai admit, apoi, că nu sunt un expert în România, deşi am deja unele impresii şi deci sper ca nimeni să nu se supere pentru că sunt sincer.
Prima mea impresie despre România este cea de Franţă a Estului (iar ca cetăţean francez puteţi fi siguri că este cel mai mare compliment pe care îl poate face cineva): o naţiune care nu este născută dintr-o rasă fondatoare, sabie şi lege aparţinând cumva trecutului soldaţilor romani, o fiică a unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii. Asemeni Franţei, România este o fuziune a unor popoare variate, printr-o limbă comună, o biserică, şi mai târziu un stat. Experienţa construirii sale ca stat burghez, dinspre 1860 încoace, îmi apare ca având o traiectorie sigură care a lăsat o moştenire frumoasă. România, rezistând împotriva imperiilor otoman şi apoi sovietic, apare încă de la începuturi ca un bastion al civilizaţiei europene.
Confruntată cu această viziune estetică măgulitoare, o realitate mai puţin glorioasă. O ţară care, potrivit majorităţii indicatorilor comunitari, se situează cu mult sub media europeană, cu o sărăcie ridicată, o creştere economică totuşi la nivelul Turciei, încredere socială scăzută, cu un înalt nivel de corupţie. Românii părăsesc în masă ţara pentru Vestul Europei. Intr-adevăr, românii sunt grupul social cu cea mai rapidă creştere în oraşul meu, Bruxelles, venind în principal la muncă, dar şi pentru a cerşi. In majoritate, cerşetorii din Bruxelles sunt români. Ţara care, în ciuda progreselor sale, rămâne “o leneşă” europeană. Nu există nicio îndoială, perioadele otomane şi comuniste au dat societăţii româneşti o anumită neîncredere în ceilalţi, şi chiar o anume disperare naţională.
Această disperare este foarte vizibilă în scrierile a doi dintre cei mai importanţi scriitori români expatriaţi, Mircea Eliade şi Emil Cioran. Ambii, prin 1930, au fost susţinători ai Gărzii de Fier, una dintre cele mai pasionate şi mai lipsite de compromis organizaţii naţionaliste din lume. Pe scurt, ei au crezut în naţiunea lor, chiar dacă credinţa care i-a animat a atins anumite extreme. Totuşi, România a fost practic măturată de război, Garda a fost distrusă, comunismul a triumfat. Visurile pe care le nutreau Cioran şi Eliade pentru România au fost distruse iremediabil, lăsând în urma lor o dictatură fără debilitantă şi fără Dumnezeu. Eliade a încercat să scape de România în particularitatea Occidentului şi în misticismul oriental. Cioran a îmbrăţişat nihilismul. Aceasta a fost disperarea tipic românească. Dar cum poate oare supravieţui şi prospera o societate fără a avea încredere în sine însăşi şi într-un ideal?
Dezvoltarea intelectuală şi socială a României au fost grav zdruncinate şi deformate de comunism. Când libertatea de a gândi este abrogată, când trecutul este politizat, încrederea în sine este imposibilă. De ce au fost atâţi români naţionalişti? De ce atâţia alţii au fost colaboratori comunişti?
Este necesar ca aceste întrebări să fie puse, fără ură, fără dorinţa unei vânători de vrăjitoare, ci cu dorinţa de a afla adevărul, de a cerceta cu seninătate. Doar în situaţia în care ne înţelegem bine trecutul ne putem apropia de viitor cu încredere.
Articolul integral pe site-ul Dilema Veche.
Cu sprijinul partenerului nostru, librăria online libris.ro, din Brașov.
Foto: Sat din Transilvania
