Charlie Hebdo:

Sorin Bocancea: "Singura cenzură acceptabilă într-o societate democratică este cenzura bunului simț"

VoxEurop
10 ianuarie 2016

Doctor în filosofie și în știinţe politice, Sorin Bocancea este decan al Facultății de Ştiinţe Politice și Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Dar şi autor al unui blog politic pe site-ul ziarului Adevărul. Este coordonatorul volumului "Je suis Charlie. Regândirea libertății în Europa multiculturală" (editura Adenium, 2015)

Aveți impresia că tragedia de la Paris (Charlie) a schimbat ceva, putem încă să ne exprimăm fără frică, așa cum dorim?

Cu siguranță, tragedia de la Charlie Hebdo a schimbat ceva, dar nu în sensul de a ne face să ne fie frică, ci în acela de a ne cântări mai bine cuvintele și alte forme de exprimare înainte de a ne formula opiniile. Încrederea în autoritățile publice de la toate nivelurile și în funcționarea societății europene este mai puternică decât frica pe care urmăresc teroriștii să ne-o inducă. Dincolo de gravitatea lor, atentatele din ianuarie2015 și cele ce le-au urmat au readus în discuție valoarea fundamentală a lumii occidentale: libertatea. După o perioadă de pace și echilibru, valorile unei comunități intră într-un peisaj al normalității, cetățenii uitând adesea că pentru a face eficiente acele valori societatea a făcut eforturi uriașe. E acea perioadă pe care Ortega Y Gaseet o numea „epoca domnișorului mulțumit”, în care lucrurile sunt luate de-a gata, mai ales de către generația tânără, și în care nimeni nu pare a mai fi dispus să se sacrifice pentru valori. Astfel de crize precum cele generate de atentate au ca efect și relegitimarea valorilor, cu atât mai mult cu cât atentatele au vizat în mod explicit chiar valoarea fundamentală a lumii occidentale. Dacă mulți dintre europeni au învățat libertate din gesturile cotidiene, acum e momentul să afle, dacă nu au știut, și formula ei clasică: libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt. Lucru valabil pentru toți europenii, indiferent de naționalitate, religie, sex sau orientări ideologice.

Având în vedere și recentele derapaje mediatice, de atunci, de la Paris, dar și mai recente, la București, ar trebui să cenzurăm discursul media? Dar să ne autocenzurăm?

Singura cenzură acceptabilă într-o societate democratică este cenzura bunului simț. Un lucru greu de cuantificat, dar la care toată lumea face recurs în ultimă instanță. Un prim câștig al teroriștilor ar fi tocmai reapariția cenzurii, act ce ar face ca societatea libertății să devină un episod al istoriei noastre, când noi vrem să fie mai departe chiar lumea noastră. E vorba de autocenzură. Fiecare dintre noi suntem vizitați de momente în care avem impulsul de a arunca semeneilor noștri vorbe grele, jignitoare, dar nu o facem. De ce? Autocenzura pe care o generează asumarea principiului enunțat mai sus: libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt. Sunt o multitudine de forme prin care aș putea exprima aceeași idee pe care o exprimă o invectivă sau o agresiune fizică. Care este efectul: invectiva și agresiunea îl îndepărtează și îl radicalizează pe destinatar, iar celelalte forme s-ar putea să mi-l apropie sau măcar să îl păstreze în spațiul în care dialogul încă este posibil. Depinde ce vrem. Și atunci când vrem, să ne asumăm și consecințele voinței noastre. Poate maxima voinței mele să devină lege pentru mine și pentru ceilalți? Deci, înapoi la Kant!

Aceeași opinie publică, din România, care pe vremea atacurilor de la Charlie, condamna ziariștii care scriau cu ironie despre diverse confesiuni, astăzi, nu de mult, în cazul tragediei de la Colectiv, nu avea nicio jenă în a blama ea Biserica, până la insulte. Cum vă explicați acest lucru?

Sunt cazuri diferite. Atacurile la adresa Bisericii Ortodoxe Române din zilele catastrofei de la „Colectiv” au cauze diferite și nu trebuie văzute ca o lipsă de coerență a aceleiași opinii publice. Să le luăm pe rând. Lipsa de solidaritate a BOR și declarațiile total neinspirate (ca să folosim o expresie calmă, atenuată) ale înalților prelați, în frunte cu Patriarhul, la adresa victimelor accidentului au stârnit o reacție justificată. Era de așteptat o asemenea reacție în condițiile în care au venit cu aberanta explicație: cei de la „Colectiv” au murit pentru că au mers să asculte muzică rock în loc să vină la biserică. Nu poți ține aproape astăzi o comunitate cu mesaje de secol IV. Poate nu e prea mult dacă aș spune că are nevoie de o aggiornamento tocmai pentru a-și reuși să rămână pe calea adevărului creștin. De altfel, însăși BOR și-a asumat erorile din acele zile și a început prin schimbarea purtătorului de cuvânt. Vom vedea dacă acest prim gest va fi urmat și de altele de profunzime. În al doilea rând, reacția față de BOR vine pe fondul alocării unor fonduri consistente de către Guvern pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului într-o perioadă de criză, în care avem spitale lipsite de dotările minimale. De acolo sloganul „Vrem spitale, nu catedrale!” În fine, în orice moment de maximă tensiune, așa cum l-a reprezentat manifestația antiguvernamentală, în Piață vin și grupuri cu alte teme decât tema centrală, pentru a profita de moment în susținerea propriilor revendicări.

Faptul că unii vectori de opinie s-au întâlnit cu opiniile BOR în evaluarea cazului Charlie Hebdo nu îi împiedică pe aceiași să critice atitudinea BOR în cazul „Colectiv”. Nu e nicio contradicție aici. Pe mai departe, trebuie ca fiecare să respecte libertatea celuilalt și pe mai departe BOR are problemele menționate.

Libertatea de expresie este un dar câștigat cu greu. Credeți că în general ziariștii, din România dar și din lume, știu să-l aprecieze și să îl utilizeze cu parcimonie?

Foarte bine spus: să-l utilizeze cu parcimonie! Ducând la extrem statutul metaforic pe care Edmund Burke i l-a formulat, de „a patra putere în stat”, presa a început să se comporte ca o putere care le controlează pe celelalte trei dar care, în numele libertății de exprimare, tinde să se sustragă oricărui control. În afară de sancțiunea pe care i-o poate da opinia publică atunci când realizează că a fost păcălită sau manipulată (momente rare, de excepție), singurul control rămâne, așa cum spuneam, autocenzura menită să o mențină în limitele bunului simț.

În România este o situație specifică. De peste cinci ani au apărut anumite structuri pe care eu le-am numit „complexe politico-mediatice”. Sunt trusturi care, pretinzând că fac presă, fac în realitate propagandă pentru forțele politice.

Este un fenomen grav pentru societatea românească, fapt întreținut și de comportamentul partizan al instituției ce ar trebui să vegheze la corectitudinea demersurilor jurnalistice pe un mare segment, al audio-vizualului (Consiliul Național al Audiovizualului). În evaluările organizației Reporters sans Frontieres, libertatea presei este evaluată doar în funcție de relațiile ei cu autoritățile publice, de piedicile pe care acestea i le pun în obținerea și difuzarea informațiilor, fără a lua în considerare și piedicile ce vin din partea patronatelor din mass media.

Ce se întâmplă atunci când libertatea presei este grav afectată de către jurnaliștii înșiși, când aceștia, în complicitate cu patronatele, compromit demersul jurnalistic și ideea de presă liberă? Complexele politico-mediatice au acaparat spațiul public din România, informația fiind servită în haina propagandei politice. Prima reacție a fost refugierea unei părți a publicului pe rețelele de socializare, pe care apar informații neverificate potrivit canonului jurnalistic dar care vin ca o compensare față de tăvălugul propagandistic din presa consacrată. Alernativa nu reușește deocamdată să aducă presa pe calea libertății de exprimare.

Poate că timpul va rezolva această problemă. Important este că acum este momentul în care ar trebui să umblăm la criteriile prin care evaluăm gradul de libertate a presei. Pentru că sunt momente în care presa însăși ajunge să-și îngrădească libertatea de expresie.

Interviu realizat de Iulia Badea-Guéritée