Românii şi complexele lor

Presseurop
25 iulie 2011

Străinătatea a jucat mereu, pentru români, un dublu rol, a fost mereu o sabie cu două tăişuri. Dorită în permanenţă, asemeni unei Fata Morgana, blamată ulterior, blestemată la greu şi binecuvântată în rarele momente de bine. Dar în principiu şi în esenţă, străinătatea a avut prin excelenţă rolul de a cataliza şi a extrapola nu numai temerile cele mai adânci ale românilor, dar şi trăsătura lor de caracter esenţială. Străinătatea are menirea de a situa emigrantul, cu sau fără cetăţenie nouă, în faţa unui adevăr destul de neplăcut: emigrând el nu devine francez sau american, german sau spaniol, nici măcar canadian, ci devine un cetăţean al lumii, un fărădeţară.

Cu fundul nici aici, nici acolo, nestăpânind perfect nicio limbă, nici româna nici cealaltă limbă de adopţie, un individ care nu-şi găseşte locul şi care nu este acceptat pe deplin nicăieri. Care se bucură în permanenţă că nu mai este în România (ah, am scăpat firar să fie de corupţie, de bacşiş, de ţigănia de pe stradă, de mizerie şi de mahalagism!) dar care suferă de dorul amintirilor care îl ţin legat de ţară, de dorul şi mirosul castanilor toamna, al micilor, al epavei de la Costineşti, al aerului de la Predeal...Of! Un dezrădăcinat care rătăceşte prin lume, condamnat la mica veşnicie umană, şi pentru care moartea vine de fapt ca o eliberare. Moartea ca uitare şi izbăvire. Poate că sunt prea reductoare(Şefii mei, francez şi bulgar, mi-au spus amândoi că s-au gândit la mine şi la colega cehă atunci când au ales articolul pentru publicare. "Te recunoşti?", m-au întrebat), dar editarea şi publicarea ulterioară a textului semnat de Gheorghi Nikolov în Presseurop, preluat ulterior şi citit de sute de persoane pe Dilema Veche, mi-au reamintit aceste adevăruri pe care încerc să le uit. Zilnic.

Uneori reuşesc şi atunci am sentimentul că am făcut bine că am plecat şi că mi-am refăcut o altă viaţă la Paris (căci la Bucureşti nu aş fi venit pentru nimic în lume să lucrez ca ziaristă, iar viaţa de provincie nu oferă din păcate gloria pe care ar întâlni-o un ziarist de la Ouest France, cel mai vândut şi mai citit ziar din Franţa, 800 000 de exemplare). De cele mai multe ori însă nu, şi atunci mă simt, culmea, în dubla postură a celor descrişi de bulgar.

În viaţa aceasta mi-a fost dat să fiu şi românca rămasă acasă, care-şi primeşte prietena venită din Canada în vizită (şi care resimte exact ceea ce descrie articolul din E-Vestnik), dar şi românca revenită acasă, după un an de zile. Şi care se simte la fel de umilită ca cei descrişi în articol: cred că Nikolov n-a încercat a doua senzaţie. Neştiind ce înseamnă să revii cu bucurie şi emoţie, pentru a regăsi rădăcini, prieteni, locuri, nu ştie cât munceşte un emigrant ca să revină acasă, câte umiliri, câte nopţi nedormite şi sacrificii existenţiale face ani de zile un emigrant pentru a-şi plăti un bilet de avion şi a cumpăra câte o mică atenţie pentru fiecare prieten...În fine, după ce am revenit astfel în ţară, şi am fost primită exact cu cele descrise în articol, am decis să nu mai revin niciodată altfel decât obligată. Profesional.

De aceea, de atunci, de acum 11 ani, revin în ţară când sunt trimisă, când trebuie să merg. Prietenii nu mi-i mai număr pe degete, dar am câştigat respectul şi prietenia unor oameni pe care pe vremuri îi cunoaşteam de pe copertele cărţilor. Ei, străini tinereţii şi copilăriei mele, vieţii mele personale, dar ataşaţi profesionistului din mine, nu mă judecă, nu mă condamnă, nu se aşteaptă la nimic şi nu-mi reproşează nimic. Nu condamnă şi nu-şi închipuie. Se bucură atunci când mă văd. Mă consider câştigată. Fără a renunţa la ideea că românii, atât cei rămaşi cât şi cei plecaţi, sunt o specie complexată. Şi complexă.