Alegeți o limbă
Dacă m-ar întreba cineva ce detest cel mai mult în munca pe care o fac, aş răspunde: să mănânc singură. Probabil că acesta nu este însă apanajul jurnaliştilor: în Franţa o mulţime de persoane mănâncă singure, şi cu siguranţă acest prost obicei este întâlnit cam peste tot din lume. Câţi dintre noi pot afirma că nu au mâncat niciodată singuri? Nu mă refer aici la mâncatul solitar, la solitudinea din faţa televizorului, în faţa unui platou uriaş cu cartofi prăjiţi presăraţi cu brânză şi usturoi, ci la mâncatul singur în oraş, la restaurant. La singurătatea şi tristeţea aceluia care ia loc la o masă şi ia prânzul în cea mai neagră atmosferă: a fi singur într-o mare de oameni.
Nu am realizat cât de importantă este ideea şi gestul în sine (până la urmă omul se naşte şi moare singur, nu?) până de curând. Săptămâna trecută, mai precis, când, în cea mai mare discreţe, linişte, dar nu singurătate, s-a stins David Sérvan-Schreiber. Unul dintre ultimele sale editoriale se numeşte chiar "Să mâncăm împreună": pentru acest eminent fost profesor de psihiatrie la Universitatea din Pittsburgh, SUA, "faptul de a mânca singur sau deloc" este la fel de important pentru sănătatea noastră, mentală, alimentară, fizică, precum calitatea alimentelor consumate. A mânca singur devine dintr-un sindrom al imensei izolări în care de fapt trăieşte Homo Occidentalis - acel individ care nu bea niciodată o cafea cu vecinii, nu merge niciodată să deguste o prăjitură cu pensionara de la parter şi nici nu profită de venirea toamnei pentru a face zacuscă la o clacă cu prietenele apropiate - un obicei societal prost.
Detest să mănânc singură şi totuşi o fac adeseori: munca de birou mănâncă adeseori bunele obiceiuri şi instaurează un alt simptom, cel al izolării pentru a se proteja. Cu consecinţele de rigoare. Ştiu, toate acele caracteristice ale omului occidental, negative, se regăsesc, la modul pozitiv, încă în ţările din Europa de Est. Sunt unul din motivele pentru care părinţii noştri refuză să "se mute de tot" în străinătate. Poate că ar trebui ca şi Vestul să înveţe ceva de la Est: convivialitatea nu înseamnă adunări artificiale în care fiecare se preface că este amabil. Înseamnă capacitatea de a se deschide spre celălalt şi de a fi apt şi dispus de a mânca împreună. Căci străinii nu sunt doar ceilalţi, străinii sunt şi în noi. Propun să ne facem cu toţii timp de o zi, o zi într-o lună, într-un an măcar, în care să luăm prânzul cu un perfect necunoscut.
* L-am cunoscut virtual pe David Sérvan-Schreibercitind ediţia română a revistei Psychologies. Încă o dovadă că uneori pentru a deschide ochii asupra a ceea ce se află lângă noi, Servan Schreiber fiind francez, este uneori necesar să iei distanţă.
