Turcia, logodnică eternă

26 februarie 2010 – Presseurop

"În Orient, nu e nevoie să te străduieşti prea mult pentru a avea ce-ţi doreşti. Cu un pic de răbdare totul îţi revine până la urmă". Aceste câteva cuvinte semnate de scriitorul turc Ahmet Hamdi Tanpinar (1901-1962) rezumă perfect esenţa gândirii turceşti. Candidată din 1963, Turcia trebuie să explice sistematic celor 72 de milioane de locuitori ai săi de ce uşile vechii Europe nu se mai deschid odată.

Jurnalişti europeni invitaţi recent în Turcia la un colocviu despre turism şi mediu înconjurător au sosit cu mai multe idei preconcepute – este o ţară închisă, chiar periculoasă, prea tradiţionalistă – şi au descoperit că Turcia nu are nevoie să intre în Europa căci Europa este deja prezentă aici: în obiceiuri, pe străzi, în multilingvismul locuitorilor, în ruinele vechi de 2000 de ani – Perge, Aspendos, Side – care poartă în ele mai multă istorie europeană decât ar putea lăsa să se creadă salamandrele şi caprele care se plimbă liniştite. În uşurinţa cu care şoferii de autobuz acceptă moneda euro şi dau restul în livre turceşti, o monedă aproape la fel de puternică precum euro. Sau în preocuparea reală pentru prezervarea mediului înconjurător.

De ce rămâne atunci Turcia o pretendentă eternă la o căsătorie amânată mereu? UE caută oare prea mult defectele acestei logodnice? Turcia face prea multe mofturi? Vina aparţine amândurora. Căci dacă UE nu are nici o jenă în a-şi ţine uşa închisă, nici turcii nu vor un partener prea pretenţios: "Dacă Europa ne-ar zice acum că putem intra, nu sunt foarte sigur că am accepta", afirmă un tânăr ziarist turc. Această afirmaţie explică lipsa steagurilor europene, în timp ce ele sunt omniprezente în Moldova, ţară care bate şi ea la poarta UE, dar fără a avea un statut de candidată.

Potrivit unui sondaj recent, doar 40 % dintre turci mai doresc să intre în UE, faţă de 60 % cu trei ani în urmă. Iar majoritatea tinerilor cu diplome din ţară crede că UE nu ar aduce decât relele Occidentului capitalist: moravuri uşoare, alcool, o anume uşurătate a fiinţei. Ca şi cum ne-am da seama că iubind o persoană care se cramponează prea mult de defectele celuilalt, ajungem să vedem că cerul este albastru şi în alte părţi. Exceptând poate situaţia în care unui din cei doi decide, într-un fel sau în altul, să spună adevărul pe şleau.

Iulia Badea-Guéritée