Alegeți o limbă
Cine are nuanţe de gri, maro şi verde, este suplă şi încape într-un buzunar? Ultima glumă a lui Mario Draghi, ar spune anumite minţi triste sau caustice. Însă noua bancnotă de 5 euro, prezentată în acest 10 ianuarie, căci despre ea este vorba, este dovada, în acelaşi timp banală dar şi concretă că autorităţile europene rămân neclintite în credinţa lor în viitorul monezii unice. Ce poate fi mai simbolic în ochii opiniei publice, ai politicienilor naţionali şi ai pieţelor decât introducerea unei noi bancnote?
Preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE) a preferat să accentueze noutatea graficii biletului: prezenţa chipului uman, în ocurenţă cel al personajului mitologic Europa, împrumutat de pe un obiect grec din ceramică şi păstrat la Muzeul Louvre din Paris. Până în prezent, bancnotele de euro nu înfăţişau decât monumente imaginare ilustrând istoria arhitecturii europene, din Antichitate în zilele noastre.
În timpul lansării oficiale a monezii unice, conducătorii europeni, după o îndelungă cugetare, au preferat să facă un pas înapoi în faţa alegerii unor personalităţi sau monumente reale. Cine oare dintre Goethe, Cervantes sau Victor Hugo ar fi putut figura cu mai multă prestanţă pe bancnote de 500 de euro? Cine pe cele de 10? De ce să fie aprobat Colosseumul mai degrabă decât Acropole (sau invers)? Pentru a nu şifona sentimentele naţionale ale unora şi ale altora, şi de frică de a nu da acestei bancnote artificiale o doză de impopularitate, a fost luată decizia de a se inventa monumente. Chiar şi cu riscul de a întări caracterul impersonal al monezii.
La mai mult de 10 ani de la introducerea monezilor şi a bancnotelor, această dilemă pare depăşită. Nici chiar criza care zguduie zona euro nu pare să fi readus în discuţie acest nou obiect cotidian al europenilor. Deci, dacă a fost îndrăznit un prim pas, am putea să încurajăm BCE să meargă şi mai departe cu curajul.
Atunci când UE a primit premiul Nobel pentru pace, mulţi, inclusiv conducători politici, au observat că această recompensă le-ar fi revenit la fel de mult Părinţilor construcţiei europene precum celor care le continuă astăzi munca. De ce să nu se meargă atunci mai departe cu curajul, până la a consacra un Robert Schuman, un Jean Monnet, Altiero Spinnelli sau Paul-Henri Spaak, pentru a nu cita decât câteva nume?
Unii vor comenta faptul că nu sunt suficient de cunoscuţi de marele public şi că întruchipează o viziune tehnocratică a Europei. Dar am avea aici întocmai o metodă excelentă pentru a-i integra în referinţele istorice şi culturale comune ale europenilor. Şi tot ar fi mai bine decât monumente inventate pe care nimeni nu le poate vizita.
Nimic nu ar împiedica ulterior ornarea bancnotelor cu scriitorii, pictorii şi muzicienii care dădeau specificitate fostelor noastre monezi naţionale. Pentru a face în sfârşit din euro o monedă cu față umană.
