TINA sau nimic?

19 noiembrie 2010
Presseurop

În următoarele săptămâni, dacă nu chiar luni, povestea pe care o veţi auzi va fi cea a unei naţiuni îndrăzneţe, ivită din moştenirea opresiunii coloniale, sărăciei şi migraţiei în masă, a cărei îmbogăţire a fost la fel de spectaculoasă precum căderea ei. Şi nu există specialişti mai buni pentru această naraţiune decât înşişi irlandezii. În ziua în care experţi ai Comisiei Europene, ai Băncii Centrale Europene şi ai Fondului Monetar Internaţional au zburat la Dublin pentru analizarea economiei Irlandei, Irish Times se plângea – “E păcat de tot. După ce am obţinut independenţa politică de la Marea Britanie pentru a fi stăpâni pe problemele noastre, ne-am predat suveranitatea”. Cauza? “După ce ne-am petrecut ultima decadă în ceaţa unei intoxicante automulţumiri a succesului nostru economic, înfruntăm acum realitatea potrivit căreia totul a fost o iluzie”, scrie romancierul Joseph O'Conor, în The Guardian. “Politicieni inepţi, bancheri lacomi şi speculatori imobiliari au distrus siguranţa pe care se fondaseră recentele noastre noţiuni despre noi înşine.

Dar este prăbuşirea economiei irlandeze un fenomen pur local, sau poate fi atribuit politicienilor inepţi şi speculatorilor lacomi? Uitându-ne la periferia de sud-vest a Europei, spre Portugalia, ce se zvoneşte că va fi următoarea candidată care va înmâna cheile suveranităţii triumviratului format din CE, BCE şi FMI, se iveşte o altă poveste. “Povestea Portugaliei este diferită”, scrie The New York Times. “Băncile nu sunt în mod special o problemă, dar statul însuşi are datorii ridicate şi creştere slabă, şi suma atât a datoriei publice cât şi a celei private este considerabilă.” Dacă adăugăm la acest duo nefericit cazul Greciei cândva acuzată de “viclenie greu de eradicat”, clientelism şi fraudă, de săptămânalul german Focus, este, cu toate acestea, surprinzător, că trei asemenea destine atât de diferite duc la acelaşi deznodământ – colaps, salvare, pierdere a suveranităţii.

Toată lumea pare să fi uitat aici o chestie numită “piaţă”. De la criza de la sfârşitul anului 2007, când guvernul a naţionalizat datoriile cămătăreşti acumulate de băncile sale toxice, premierul irlandez Brian Cowen, împreună cu omologii săi europeni, şi-a recitat interminabila mantră potrivit căreia piaţa, acest misterios zeu, trebuie să fie împăcată şi liniştită, prin sacrificarea, pe acelaşi altar, a cheltuielilor sectorului public şi a celor legate de standardele de viaţă. Totuşi, trei bugete de austeritate mai târziu (şi o cifră uimitoare de încă vreo 15 milioane ce mai trebuie tăiate), piaţa, în timp ce şomajul şi migraţia cresc, nu pare să se simtă mai bine. Într-adevăr, atât de mare îi este furia, acum că randamentele datoriei irlandeze au trecut de pragul de 9% săptămâna trecută, că o mare parte din eforturile viitoare irlandeze se vor îndrepta spre plata dobânzilor imense. De fapt, am putea chiar suspecta că este în beneficiul pieţei că poporul irlandez să cadă într-un astfel de mecanism care garantează asemenea viitoare câştiguri.

De ce munca unui irlandez ar trebui să valoreze mai puţin decât cea a unui francez, sau a unui german? Nu ar trebui, am putea argumenta, dacă am fi de acord cu opinia potrivit căreia efortul omenesc poate fi supus unor forţe din afara controlului său. Şi cu un fatalism la graniţele religiozităţii, liderii lipsiţi de vitalitate a jumătate de miliard de persoane sunt de exact aceeaşi părere. Se adaugă la acest sentiment al depersonalizării hotărârea de ieri a Comisiei Europene şi a BCE potrivit căreia experţii care supraveghează bugetul Irlandei nu e nevoie să aibă un profil public. Din punctul lor de vedere, se pare, nu este nimic şocant în faptul că inima economică a unei societăţi democratice este acum monitorizată de o administraţie anonimă.

Cu peste douăzeci de ani în urmă Margaret Thatcher a pronunţat doctrina TINA (There Is No Alternative) care precizează că nu există nicio alternativă pentru economia de piaţă. Este evident că aceasta a avut cândva un impuls eliberator în contextul în care statele din Europa Centrală şi de Est ieşeau de sub mohorâta tutelă a Uniunii Sovietice, şi unul care are încă rezonanţă pentru economiile dinamice cum ar fi Polonia care beneficiază de legături istorice şi geografice cu o Germanie mereu solidă. Dar pentru un număr mare de europeni, impresia este acum că dorinţa inevitabilă a pieţelor este un pumn de fier care spulberă toate speranţele de împlinire personală, progres şi o viaţă bună. Orice discuţie despre creştere economică, la urma urmei, este inutilă, dacă nu este însoţită de o creştere a civilizaţiei. Şi nicio cantitate de tabele în excel care arată creştere nu poate să anuleze sentimentul că civilizaţia noastră mai mult pierde decât câştigă.