Criza refugiaţilor: Ce e mai bun şi mai rău din Europa

8 septembrie 2015 – VoxEurop

Ne-am fi putut imagina în timpul fazei cele mai critice a crizei greceşti că Europa a dat ce e mai rău din ea. Fractura între susţinătorii ortodoxiei şi partizanii solidarităţii, pentru a simplifica, ameninţa să facă implozie în zona euro, îi ridica pe europeni unii împotriva celorlalţi şi punea în pericol construcţia europeană.

Al treilea plan de salvare adoptat, tensiunea a scăzut şi Uniunea părea gata să repornească, dar o altă criză, şi ea anunţată, a venit să o busculeze. Valul de refugiaţi care ajung pe flancul său de sud-est a luat amploare în primăvară, mai ales cu agravarea conflictului din Siria. Cu o serie de tragedii şi de cifre – aproape 2 500 morţi (înecaţi cei mai mulţi) în primele opt luni ale anului şi peste 320 000 de persoane intrate în Europa, potrivit Organizaţiei internaţionale pentru Migraţie – pune la încercare capacităţile de primire a ţărilor din Uniune, dar a arătat mai ales contradicţiile din politica sa în materie de azil şi lipsa de curaj sau de compasiune a unora dintre conducătorii săi, înţepeniţi în faţa amplorii crizei şi mai prompţi să urmeze temerile celor pe care îi administrează, dând prioritate părţii ce ţine de siguranţă din acest dosar mai degrabă decât să facă ceea ce e corect. Şi mai ales, ea a scos la lumina zilei o altă fractură în sânul UE, chiar mai profundă şi ameninţătoare pentru proiectul european.

În timp ce ţările din sud-est, Grecia, Italia şi Ungaria în frunte, sunt sub presiune, deoarece trebuie să facă faţă sosirii a sute, câteodată mii, de refugiaţi pe zi, şi unele ţări occidentale, începând cu Germania, au decis în sfârşit să le deschidă porţile, altele, mai ales în sânul Grupului de la Visegrad, refuză să primească mai mulţi refugiaţi sau să participe la un sistem de cote care nu va fi voluntar. Unii au spus chiar că sunt gata să primească doar refugiaţi creştini, mai “uşor de integrat” şi nu musulmani – un argument evocat de asemenea de mişcările populiste xenofobe în Europa occidentală.

În afară de a lansa a priori o distincţie între refugiaţi “buni” şi “răi”, ceea ce este contrar spiritului dreptului de azil, această atitudine arată o necunoaştere (sau este rea-credinţă?) a naturii celor care caută refugiu în Europa. Deoarece este vorba nu de jihadişti, ci de familii provenind din clasa medie care fug de război şi regimurile represive, foarte asemănătoare celor care fugeau de regimurile comuniste în Europa Centrală şi de Est şi pe care Europa de Vest i-a primit cu braţele deschise. Teama de a-şi vedea ţările relativ omogene din punct de vedere etnic şi cultural deschizându-se multiculturalismului aşa cum este vehiculat de media, cu o serie de revolte, de comunitarianism, ba chiar de terorism, ar justifica în ochii lor ostilitatea la orice formă de deschidere.

Dar ceea ce este mai grav, este că arată o fractură în sânul Uniunii în privinţa viziunii a ceea ce reprezintă şi asupra viitorului său: este ea destinată să rămână o comunitate de interese esenţial economice sau dorim – să mergem mai departe spre un destin veritabil comun bazat pe valori – solidaritate, deschidere, laicitate, toleranţă, libertate – pe care le împărăşim?

În faţa tăcerii elitelor europene, pe care Berlinul a spart-o curajos dând exemplu, o parte din răspuns a venit din partea societăţii civile, care a ştiut să reacţioneze pentru a-i primi demn pe refugiaţi. Peste tot, primari, asociaţii, simpli cetăţeni se mobilizează pentru a susţine material şi moral şi a aminti că Europa este capabilă de ce e mai rău, dar şi de ce e mai bun.

Factual or translation error? Tell us.