Nobleţea democraţiei

25 februarie 2011
Presseurop

O Irlandă furioasă votează astăzi, şi îl va alege fără îndoială ca nou premier pe Enda Kenny de la Fine Gael, un partid de centru-dreapta, care va înlocui Fianna Fail, un alt partid de centru-dreapta, blamat de toată lumea pentru prăbuşirea economică a ţării. Dl. Kenny, precum majoritatea liderilor politici irlandezi, încearcă să continue mai mult sau mai puţin aceleaşi politici îmbrăţişate de predecesorul său: mai multe bugete de austeritate, constante având în vedere termenii acordului cu UE/FMI şi care aduc mai multe miliarde din banii publici băncilor falimentare ale Irlandei. Precum a observat editorialistul Fintan O'Toole: “Va însemna că toată furia şi dezgustul, toate înjurăturile şi toţi pumnii ridicaţi nu au dus la nimic”.

În timp ce irlandezii îşi exercită resemnaţi dreptul democratic de a vota, se uită şi la revoltele din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, unde mor oameni cu sutele pentru a obţine o minimă libertate. Mulţi au privit ţintă la Al Jazeera sau BBC cum se desfăşoară evenimentele palpitante şi înspăimântătoare şi au fost emoţionaţi sau chiar inspiraţi, pentru că ei, ca şi mulţi dintre noi, au înţeles mai mult din instinct, ce lucru nobil este democraţia. Imediat, în inimile lor trebuie să fi apărut ideea că într-un anumit punct, după atâtea sacrificii şi sânge vărsat, şi oamenii din Tunisia, Egipt şi Libia vor fi nevoiţi să aleagă între variantele locale ale Fianna Fáil sau Fine Gael, ciondănindu-se pe care taxe să le ciuntească, ce servicii publice să taie, si cum să obţină o dobândă mai bună pentru rambursarea împrumuturilor de la UE/FMI.

Trebuie oare ca apariţia democraţiei să ducă în mod inevitabil la şicane tehnocratice? Într-un anumit fel comparaţiile recente dintre evenimentele de acum şi revoluţiile din 1989 sunt nepotrivite. Dacă prezenţa la vot din fostele ţări comuniste precum România, Bulgaria, Republica Cehă şi Polonia este un barometru al entuziasmului pe care îl inspiră democraţia, atunci o medie de 50% până la 60% la alegeri arată că răspunsul este Da. După doar douăzeci de ani pe acest drum, aproape jumătate dintre alegători s-au răzgândit.

Problema nu ţine doar de automulţumire, ci pare să fie cauzată de timiditatea şi lipsa de inspiraţie a liderilor noştri. Cum, de exemplu, pot ei să inspire respect, când viziunile şefului pentru afaceri externe al UE, Catherine Ashton şi Barack Obama au fost ruşinos de lipsite de entuziasm în momentul în care egiptenii, cu riscul vieţii, s-au strâns în Piaţa Tahrir? Ce ar face ei dacă regimurile despotice ar pune stăpânire pe Europa din nou? Şi totuşi aceasta nu are prea mult de-a face cu eşecurile lor personale, ci mai degrabă cu un risc potrivnic culturii politice, ceea ce înseamnă că o femeie decentă precum Lady Ashton şi cândva exuberantul Obama au aşa puţin loc de manevre, şi par striviţi, nicidecum eliberaţi, în ciuda puterii pe care o au la dispoziţie. Pentru că locuim în societăţi care nu îndrăznesc nimic, inevitabil nu se va schimba nimic, iar ca rezultat, votul devine un gest la fel de comun precum a alege între fulgi de porumb sau biscuiţi de orez la magazin. În ciuda deceniilor de tiranie, popoarele din Nordul Africii demonstrează că ceea ce pare o realitate de nestrămutat poate să se năruiască imediat. Când intră în cabina de vot, irlandezii, ca europeni, trebuie să-şi amintească faptul că lumea nu e la cheremul destinului, ci poate fi modelată.