Alegeți o limbă
Precum în majoritatea ţărilor europene, şi în România opinia publică este divizată în privinţa primirii refugiaţilor provenind din Orientul Mijlociu. Dezbaterea se referă frecvent la comparaţia între românii care au fugit de comunism sau cei care au părăsit ţara după căderea regimului lui Nicolae Ceauşescu, în 1989, şi imigranţii actuali.
Potrivit politologului Sorin Bocancea, comparaţia nu este totuşi corectă, deoarece în primele cazuri, era vorba mai ales de persoane care plecau spre Europa individual, şi nu în valuri precum refugiaţii de acum. În Adevărul, Bocancea subliniază că nu pacea o caută ei, ci condiţii de viaţă mai bune:
Un refugiat caută cel mai apropiat loc în care este pace. De ce actualii imigranţi nu s-au oprit în prima ţară în care este pace? E mai bună pacea din Germania decât cea din Turcia? Dintre ţările europene, Germania este ţara în care alogenii sunt cel mai bine primiţi? De ce nu s-au oprit în Grecia, acolo unde curg valuri de drepturi fără mari eforturi? Era mai aproape de casă, mai aproape de acel acasă cultural. Pacea e pace oriunde ar fi. Aaaa, condiţiile de trai sunt altele! Dar, ei pretind că nu sunt migranţi economici, ci refugiaţi. Dar, refugiaţii sunt căutători de pace şi nu de comori.
În plus, explică Bocancea, emigranţii români nu s-au organizat în grupuri care au revendicări şi au fost uşor de integrat de gazde:
Emigranţii români nu cereau imperativ o anumită ţară, aşa cum urlă cei de azi prin gări, ci voiau una democratică. […]migranţii de astăzi nu pot fi comparaţi nici cu românii de după 1989, fiindcă aceştia nu s-au dus spre Occident în hoarde, nu au forţat gardurile de sârmă ghimpată, ci au stat cuminţi la cozi pentru obţinerea permiselor de muncă.
Recunoscând totuşi impactul devastator al imaginilor copiilor morţi înecaţi, politologul conchide că nu trebuie să uităm de părinţi:
Ce protecţie le oferă ei copiilor lor plecând la mii de kilometri distanţă din prima ţară cu pace? Ce protecţie îi oferă copilului un migrant care îl urcă într-o ambarcaţiune supraaglomerată sau şi-l pune demonstrativ pe linia ferată pentru a forţa mâna autorităţilor (cum am văzut într-o filmare)? De ce nu acuză umaniştii radicali iresponsabilitatea unor asemenea oameni? Şi migranţii pot fi iresponsabili.
Pe frontul opus, tânăra scriitoare şi blogeriţă Daniela Raţiu subliniază în acelaşi ziar că este timpul să înfruntăm tot ceea ce am crezut până acum că nu îi privea pe români:
Europa e faţă în faţă cu tot ce a predicat ea a fi. Tot ce am predicat, cum ne-am construit societăţile, cum ne place să credem despre noi că suntem, cum vrem să fim priviţi drept civilizatorii.. […]Imaginile care rulează over and over again pe toate televiziunile Lumii au ceva biblic. Europa şi-a pierdut empatia în anii care au trecut, s-a închis între zidurile ei, cu maşinile ei scumpe, cu autostrăzile ei, cu instituţiile ei denumite pompos, cu viaţa tot mai bună, pe credit, dar bună, cu tot cu criza economică care în noul context ”refugionist” pare ultima problemă pe care o are Europa. Această ruptură schizoidă, în esenţă necreştină, între noi şi ei s-a văzut probabil cel mai bine în disproporţionalitatea dintre emoţia stârnită de momentul Je suis Charlie şi lipsa totală de emoţie şi reacţie politică şi publică, chiar militară, când atentate care nu s-au petrecut în civilizata Europa ci oriunde în lume, când au fost măcelăriţi copii şi femei, când alţi nefericiţi refugiaţi şi-au găsit sfârşitul înghiţi de mările Lumii, europeni au stat acasă, şi-au luat cina în restaurante dichisite, şi-au făcut vacanţele întinşi la soare apăraţi de umbreluţe şi sorbind plictisiţi din cocktailuri. Pentru victimele atentatelor altele decât cele din Europa nu a ieşit nimeni în stradă, nu a dat nimeni nico directivă. Pentru că Europa a devenit egoistă, pentru că doar noi suntem oameni, iar ceilalţi sunt abstracţiuni.
