Alegeți o limbă
Pentru Le Figaro, care reaminteşte că a ataca exportul de petrol iranian înseamnă a ameninţa direct regimul Republicii Islamice, al cărui buget depinde în proporţie de 50% de aceste venituri, embargoul european este un "pariu":
Nimic nu spune că pierderea pieţei europene de către Iran nu va fi compensată pe altundeva. Riscul ca preţul petrolului să crească şi mai mult este limitat: reluarea producţiei de petrol din Irak şi Libia ar trebui să absoarbă şocul într-un moment în care economia globală încetineşte. Dar va fi îndeajuns pentru a împinge Teheranul să negocieze serios asupra nuclearului? Probabil că nu. Regimul Mollah-ilor nu a ajuns încă în punctul de a trebui să aleagă între supravieţuire şi programul său militar. Dar urgenţa este de a acţiona. Altfel, cum să-i convingem pe israelieni să nu atace, aşa cum sunt ei acum convinşi de iminenţa capacităţii nucleare iraniene? Embargoul asupra petrolului este fără îndoială mai puţin eficace decât războiul secret prin sabotaje, asasinate şi viruşi informatici. Dar are meritul de a demonstra public că Europa menţine presiunea asupra Iranului.
În termeni de sancţiuni împotriva Iranului, UE şi-a pus pe masă toate cărţile, previne Süddeutsche Zeitung, din München:
Acesta este ultimul nivel în încercarea, veche de aproape un deceniu, de a rezolva conflictul prin mijloace paşnice. Dacă Iranul nu se lasă impresionant, nu va mai rămâne, de fapt, decât soluţia militară. UE şi SUA care pariază de mult timp pe sancţiuni mai aspre îşi asumă un mare risc. Dar oricine vrea să împiedice Iranul de a avansa pe drumul bombei atomice nu are altă alternativă.
O poziţie contestată de Peter Jenkins, fostul reprezentant permanent al Marii Britanii pe lângă Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA). În Daily Telegraph, acesta consideră că Teheranul ar trebui să fie autorizat să îmbogăţească uraniu - dar cu cele mai stricte măsuri de precauţie:
În momentul de faţă Occidentul este practic singurul care insistă ca Iranul să nu îmbogăţească uraniu. Majoritatea ne-occidentalilor ar prefera ca Iranul să fie tratat ca şi ceilalţi semnatari ai Tratatului de neproliferare [TNP]: adică să aibă dreptul de a îmbogăţi uraniul în schimbul unei supravegheri sporite din partea inspectorilor AIEA. Aş înclina spre această soluţie. Eu consider într-adevăr că această criză care se profilează ar putea fi evitată printr-un acord după cum urmează: Iranul ar accepta cele mai înalte garanţii ale AIEA în schimbul permisiunii de a continua să îmbogăţească uraniu. În plus, Iranul ar trebui să adopte spontan măsuri pentru a restabili încrederea asupra faptului că nu intenţionează să producă arme nucleare. Acesta este în esenţă târgul pe care Iranul l-a propus Marii Britanii, Franţei şi Germaniei în 2005. Privind retrospectiv ar fi trebuit acceptat. Nu s-a făcut pentru că scopul era de a opri orice îmbogăţire a uraniului de către Iran. Acesta este ţelul pe care şi l-a stabilit Occidentul, în ciuda faptului că iranienii au repetat la nesfârşire că nu doresc să fie trataţi ca ţări de mâna a doua la TNP - cu mai puţine drepturi decât ceilalţi semnatari - şi în ciuda dovezilor că au mai degrabă tendinţa de a sfida decât de a ceda sub presiune.
Dar este probabil prea târziu, consideră La Vanguardia, din Barcelona: "Nici Bruxelles nici Washington nu mai cred în ceea ce afirmă Teheranul, şi anume că activităţile sale nu au decât scopuri paşnice şi civile". Acestea fiind spuse,
impactul economic al măsurii este nesigur: acesta depinde în mare parte de aderarea altor ţări, precum China, Japonia şi India care, dimpotrivă, ar putea la fel de bine absorbi producţia destinată UE [20% din exporturile iraniene]. Totuşi, sancţiunile pot avea un efect bumerang şi în final afecta economia europeană. Experţii se aşteaptă la o creştere a preţurilor petrolului [...], şi ţările cele mai dependente de Iran sunt întocmai ţările cele mai atinse de criză; Spania este, după Grecia, ţara care va fi cea mai afectată de această boicotare
